A fost odată ca niciodată un preot. El stătea în capătul satului pe care îl păstorea, iar în drumul spre biserică trecea pe lângă casele și grădinile enoriașilor săi și se bucura nevoie mare când acestea erau temeinic lucrate, aveau câmpuri verzi, holde aurii sau poame bogate.
Din acest punct de vedere, un singur lucru îl nemulțumea pe bătrânul paroh. Chiar lângă biserică era o tarla mare cu teren uscat și bolovănos, de nu creștea nimic pe el (în afara unor scaieți și urzici) oricât de mult se osteneau sătenii să planteze ceva roditor.
Într-o zi se mută în sat un fost pușcăriaș. Neștiind legenda acelui lot și primind exact acea tarla, omul nostru începu a-și construi casa chiar pe terenul uscat, bolovănos și neroditor.
Zi de zi, vară de iarnă, muncind de dimineață până seara, sâmbetele, duminicile și în toate sărbătorile legale și ilegale, cărând, săpând, tăind, udând, plângând, luând totul de la capăt de unul singur, suduind și asudând, reuși în timp să dea o altă perspectivă locului neprimitor și sterp.
În drumul lui spre slujba zilnică, preotul, care nu prea îl avea la suflet pe proscrisul ce nu respecta sărbătorile Domnului, dar care cu credință, blândețe și înțelepciune păstorea obștea, îi spunea astfel:
”Frumoasă este grădina lui Dumnezeu.”, când trecea pe lângă terenul său.
”Frumoasă este grădina lui Dumnezeu și a mea”, spunea omul.
Văzând că grădina devenea cea mai îmbulșugată dintre toate și cum se află chiar lângă biserică, preotul se opri de câteva ori să îl felicite pe incomodul vecin.
De fiecare dată aceeași remarcă din partea lui: ”Frumoasă este grădina lui Dumnezeu.”
Iar răspunsul omului venea invariabil: ”Frumoasă este grădina lui Dumnezeu și a mea”.
Uneori mai auzea bolboroseli șoptite din partea omului: ”Credincioșii matale sunt în inimă cu Domnul sau în minte cu somnul ?”, ”… vise și abisuri într-o nouă perspectivă …”, ”La marginea religiei este o speranță, probabil de circumstanță …”, dar era un adevărat părinte spiritual și nu îl supărau astfel de răbufniri și rătăciri.
…
La un praznic împărătesc, de Rusalii parcă, slujba a fost oficiată de un sobor format din mai mulți preoți, printre care și episcopul zonei. Acesta avea obiceiul, ca după slujbă, să se plimbe prin parohia unde era invitat.
Ieșind din curtea bisericii și făcând câțiva pași, auzi un ciocănit. Contrariat, se îndreptă spre locul de unde se auzea zgomotul și văzu un om cu lacrimi în ochi care bătea niște țăruși în jurul unor pomișori de-abia plantați. Rămas mut la vederea frumuseților din grădină, episcopul îi spune: ”Frumoasă este grădina lui Dumnezeu și a ta.”
Omul nostru replică zâmbind: ”Să fi văzut cum arăta când era doar a lui Dumnezeu.”
…
La plecare, episcopului i se păru că îl aude pe omul nostru șoptind:
”Doamne, iartă-mă, luminează-mă și înalță-mă.”