Ieri am decis că e mult mai reconfortant pentru mine să vorbesc despre curve, decât despre politica și autostrăzile românești. Știu, politicienii sunt tot (și toți) niște curve, cele mai traseiste dintre toate și îmi dau seama că e aproape imposibil să scoți curvele din ecuația asta fără să aibă de ”suferit” politica. Chiar și așa, ecuația se rezolvă destul de simplu, pentru că în România autostrăzile sunt și vor rămâne o constantă.

Alaltăieri m-ați văzut conducând pe o autostradă din Germania și cântând în franceză despre o tipă cu nume francez, Michelle. Gestul se voia a fi o punte de trecere între cele 2 culturi, care să îmi ofere în același timp și un alibi nobil pentru ipostaza mai puțin serioasă în care mă aflam.

Cu o mostră dramatică și rațional-fantastică de cultură germană m-am întâlnit săptămâna trecută, când am fost la fimul Faust, câștigătorul Leului de Aur la Festivalul de la Veneția – Ediția 2011. Așa că mi-am propus să îmi încânt și simțurile prin încă o experiență cinefilă europeană, de data asta cu odor și șarm franțuzesc.

Titlul original: La vie d’Adèle – Chapitre 1 & 2

Titlul românesc: Adèle: Capitolele 1 și 2

Titlul american: Blue is the warmest color

Se întâmplă foarte rar (adică doar atunci când filmele nu au titlu englezesc), dar de data asta românii au tradus titlul filmului mai bine decât americanii. Nu am înțeles exact ce e cu primele 2 capitole, însă dacă filmul va avea și o continuare, traducerea în românește va fi mai inspirată chiar și decât titlul original. 😉

Câștigător de PALME D‘OR la Festivalul de la Cannes de anul acesta, La vie d’Adèle este mai degrabă povestea unei fețe, nu a unei fete. Un film extrem de intens, dar a cărui intensitate nu vine din efectele speciale folosite sau din urmăririle în mare viteză de pe autostradă, ci din emoțiile exprimate cu o sinceritate sălbatică.

Când am văzut că filmul durează 3 ore (fără un minut), mi-am zis că e vreo reverie abisală în care spectatorul se chinuie să găsească sensuri pe care nici regizorul nu le-a descoperit. Ei bine, în 2 din cele 3 ore, camera se află la mai puțin de 58 de centimetri de fața Adelei, supunând-o unor prim planuri grosiere. Iar fata asta, care începe să îmi devină din ce în ce mai simpatică, face față cu brio provocării și își exprimă absolut toate emoțiile cu o naturalețe și dezinvoltură aproape ireale. De parcă acea cameră nu ar exista acolo, între ea și noi.

Plânge mult și des, poate uneori prea ușor, îi curg mucii când sărută și când bea vin, i se sacadează răsuflarea în momentele de plăcere intensă, mănâncă paste cu poftă și dinții i se înroșesc, fumează mai degrabă încordată decât degajată, urlă cu disperare fără să mi se pară disperată … și nu ascunde nimic din toate astea. Nici când e îmbrăcată, nici când e dezbrăcată.

Dacă în Faust sângele și vinul erau aproape gri, aici lacrimile, mucii și vinul sunt aproape albe.

Mi s-a părut că, în viziunea producătorului Abdellatif Kechiche, filmul s-a dorit a fi unul care îndeamnă la o minte extrem de deschisă și o libertate extrem de artistică și sexuală, dar Adèle a captat atât de mult atenția asupra ei și asupra firului epic, încât mesajele secundare nu au mai ieșit în relief așa de mult.

Nu știu dacă a fost scăparea mea sau a regizorului, dar aproape că nu reușeam să percep trecerea timpului în film. O vedeam pe boboaca Adèle cum discută despre sex cu colegele de clasă, cunoaște un tip care se îndrăgostește de ea și face sex cu el, minoră (și virgină ?) fiind, ajunge în ultimul an, iar părinții îi fac o petrecere surpriză de ziua ei. În tot acest timp, sărutul cu o colegă de clasă îi rămâne în minte și pe buze, iar când apare artista misterioasă cu părul de culoare cald albastră, știa deja ce își dorește.

Și aici intervine în scenă și cealaltă domnișoară, Emma, studenta lesbiană experimentată, stăpână pe sentimentele ei, cu o ușoară aroganță în privire și cu mult mai multă siguranță în căutări.

Léa Seydoux (Emma) o completează pe Adèle Exarchopoulos (Adèle),  o ajută să caute, să crească, să se găsească și să se piardă, urmând ca într-un final, Adèle (de una singură) să se regăsească. Cele două au fost premiate și ele cu PALME D’OR la Cannes, făcând din film primul în care regizorul și actrițele principale devin laureate.

”În esență, vorbim despre o curvă, dar nu știm dacă esența sau existența e mai importantă.”

”Mintea este instinctivă, nu reflexivă. De aceea, trebuie să o antrenăm, trebuie să o educăm. Pentru a ne transforma instinctele în reflexe (bune).”

Sunt 2 idei pe care eu le-am desprins din discuțiile pline de inteligență și senzualitate dintre cele 2 îndrăgostite, iar pe prima promit să o dezvolt ceva mai mult. Mi se pare a avea potențial. Nu pentru că Adèle e cea care și-o trage și cu un bărbat în timp ce e într-o relație cu Emma. Nu pentru că minte în timp ce plânge și îi curg mucii în gură, spunând că e doar un coleg și că nu au făcut nimic altceva decât să danseze. Nu pentru că se amăgește, încercând să o amăgească și pe iubita ei. Și îi pot ierta Adèlei  chiar și gluma proastă din final, când se oferă să îi plătească Emmei … în natură.

Prima idee este bună pentru că un gest făcut de cineva nu reprezintă decât rareori esența acelui om, în schimb reprezintă de fiecare dată o parte a existenței lui. Și dacă nu l-ar face, nu ar exista. 😉

Gesturile și acțiunile care provoacă și intrigă în acest film sunt cele sexuale. Și sunt la greu. Și sunt filmate cu profesionalism pornografic din niște unghiuri foarte avantajoase pentru privitor, la limita dintre obtuz-contondent și ascuțit-penetrant. Chiar și aici, nu pot decât să admir forța, detașarea și chiar abandonarea celor două. Extazul din film, însă, este datorat tocmai prezenței camerei, cele două simpatice și sexoase fiind cât se poate de heterosexuale în viața de zi cu zi. 😉

În afara celor 3-4 scene de sex (care însumate am avut impresia că au durat vreo 25 de minute, cam cât durata medie a unui act sexual dintr-un film porno), discuțiile sunt despre pictori și filosofi, despre filosofie și pictură.

Adèle (căci de ea m-am îndrăgostit :D) este adorabilă și te face să o iubești pe măsură ce filmul curge. Iar în realitate dă dovadă de aceeași naturalețe fantastică … și spun asta după ce am văzut-o și în 3-4 interviuri oferite atât în limba franceză cât și în engleză. Nu are nici o problemă în a întreba cum se traduce un cuvânt, râde din senin, se strâmbă, scoate limba involuntar, face gesturi copilărești, îi dă o palmă peste fund Emmei, cască, întreabă dacă mai durează mult interviul pentru că ea este foarte obosită.

Probabil că cei 20 de ani neîmpliniți sunt răspunsul la mirajul meu.

…

Iar șuvița rebelă de mai sus mă duce cu gândul la personajele războinice din manga-urile japoneze.

To be continued …