1494 – Se naște la Trabzon, Suleiman I, al 10-lea sultan al Imperiului Otoman. Pentru unii va fi Strălucitul, pentru alții Legiuitorul, dar adevărata notorietate și măreție și-o câștigă doar după ce gospodinele care s-au uitat la telenovela de pe Kanal D îl vor supranumi Magnificul.
Mă rog, or fi știind ele ceva pentru că majoritatea istoricilor îl consideră, cu argumente pe care le voi prezenta mai jos, cel mai puternic, cel mai influent, cel mai cunoscut și cel mai cult, cu alte cuvinte cel mai mare sultan al Imperiului Otoman. Alte titluri pe care le primește sau pe care și le arogă de-a lungul timpului sunt: Calif al Islamului, Amir al -Mu’minim (Conducător și Stăpânitor al Credincioșilor), Protector și Servitor Al Celor Două Sfinte Moschei (Mecca și Medina).
Începe de la 7 ani să studieze istoria, geografia, literatura, filosofia, psihologia și teologia, dar bănuiesc că cele mai bune note le avea la materia numită tactică militară (care poate fi într-un fel considerată un corolar al tuturor celorlalte, dacă e să ne luăm după ilustrul său înaintaș, Sun Tzu). Învață de la cei mai buni profesori ai vremii în Topkapî Saray, profitând de faptul că în marele palat se perindau distinși teoreticieni și generali în arta armelor.
Îmi place să cred că numele de Topkapî Saray (Palatul Porții de Tun) i s-a tras de la arma principală cu ajutorul căreia turcii au cucerit Cetatea Constantinopolelui și pe ale cărei ruine au construit următoarea reședință a sultanilor otomani pentru următorii 450 de ani, dar sunt aproape sigur că nu a fost așa.
Micul Suleiman, având o admirație deosebită pentru Alexandru cel Mare, va încerca, asemenea acestuia, să creeze o unitate culturală între vest și est, între nord și sud. Observați delicatețea și eleganța exprimării, alături de eufemisul folosit pentru a exprima un mic/mare genocid.
Magnificul chiar reușește acest lucru în lunga sa domnie de 46 de ani, cea mai lungă din dinastia otomană, ajungând să aibă sub stăpânirea sa regiuni extrem de întinse și orașe încărcate de istorie din toate colțurile imperiului: Belgrad, Buda, Rhodos, Bagdad, Mecca, Medina, Aden, Tunis, Tripoli, Benghazi, Alexandria sau Ierusalim. În 1566, anul morții sultanului, imperiul acestuia atinge cea mai mare întindere din istorie.
Singurii care au mai reușit să le strice planurile turcilor au fost portughezii, care îi cam băteau pe unde îi prindeau pe mare (și îi cam prindeau în Marea Mediterană, Marea Roșie și Oceanul Indian), austriecii, care au rezistat celor 2 asedii ale Vienei, producând pierderi masive în rândul armatelor de ieniceri, spahii sau achingii și Cavalerii (Ne)Ospitalieri rebotezați în Cavalerii de Malta.
Dar destul despre confruntări sângeroase și atitudini războinice. Nu de alta, dar Suleiman al nostru s-a remarcat ca fiind și un om al legii, nu doar al armelor. Astfel, el a reglementat legile penale, ușor în favoarea evreilor și greu în defavoarea creștinilor, proprietatea funciară, impozitele, introducând chiar și 2 termeni interesanți pentru Imperiul Otoman al acelei perioade, prescriere și preemțiune, cu exact același înțeles ca cel din legile nostre actuale. Legile mai bune au fost date după consfătuiri cu învățați mai buni, adică mai învățați. Iar pentru asta, învățământul a fost un domeniu pe care Suleiman l-a susținut foarte mult.
Și pentru a ne lăsa vrăjiți în totalitate de complexitatea personalității sultanului, vă voi povesti și cu cine întreținea raporturi coranice, că interacțiunile biblice erau apanajul creștinilor. Păi a început cu o cadână, după care au urmat mai multe cadâne de prin haremul lui, după care bănuiesc că au fost și niște eunuci, dar ceea ce a intrigat lumea de la palat a fost faptul că el s-a și căsătorit cu una dintre domnișoarele care ofereau servicii senzoriale. Una pe nume Roxelana, fiica unui preot ordodox ucrainian, deși după alte legende cică tipa ar fi fost moldoveancă de-a noastră; dar așa nu s-ar explica tupeul obraznic, ipocrizia, gesturile meschine și parșive prin care încearcă să parvină spre vârful semilunii, ajungând până la urmă singura soție legitimă, pe numele ei turcesc Hurrem. Toate astea sub voalul de mironosiță gingașă, timidă, prețioasă și neprihănită, evident.
Probabil că se vor supăra gospodinele pe mine pentru că le voi dezălui un posibil final, dar dacă filmul urmează adevărul istoric, Hurrem trăiește mai mult decât Ibrahim. Cum care Ibrahim? Pargali Damat Pașa Ibrahim, prietenul din copilărie al sultanului, pe care acesta îl face mare vizir și comandant-șef al tuturor armatelor. Ibrahim și-a rugat prietenul să nu îl promoveze în funcții așa înalte, pentru că se temea pentru viața lui. Sultanul îi promite că sub domnia sa, indiferent de circumstanțe, Ibrahim nu va fi pedepsit cu moartea. Ceea ce s-a și întâmplat: Ibrahim nu a fost pedepsit, a fost doar ucis.
Am încercat pe extrem de repede înainte și fără să intru în detalii de finețe să vă prezint figura proeminentă a Magnificului Suleiman, pentru că de-a lungul istoriei învățate de noi la școală, turcii au fost dușmanii românilor pe cea mai întinsă perioadă de timp. Iar ca să îți învingi dușmanii, trebuie să le afli punctele slabe.
Eu nu am reușit să descopăr decât unul singur în cazul turcilor: femeia; deși din bancul care urmează va fi mai greu să ne dăm seama în ce constă slăbiciunea.
Suleiman, pentru a oficializa gestul și pentru a oferi substanță sentimentelor lui pentru Hurrem, decide să ia cina alături de aceasta pe terasa palatului. Vin repede servitori, cadâne, eunuci, ieniceri și spahii la rovine în câmpii. Negrul care le făcea vânt de zor cu frunza de eucalipt încearcă timid să îi spună 2-3 vorbe noii sultane. Suleiman, aflat într-o dispoziție darnică, îi permite.
După o vreme, curios nevoie mare, o întreabă pe frumoasa sa soție de ce dorea negrul așa de mult să vorbească cu ea. Hurrem îi răspunse că în adolescență, negrul era un preot ortodox care a fost extrem de îndrăgostit de făptura sa diafană. La care Magnificul spune: ”Deci dacă tu te-ai fi căsătorit cu el, ai fi fost preoteasă acum.”
Replica nu întârzie să apară: ”A, nicidecum Suly (așa obișnuia ea să îl alinte), dacă eu m-aș fi căsătorit cu acest om el ar fi fost acum sultanul Imperiului Otoman.”
…
Fără aparent nicio legătură, închei cu un citat din fostul meu filosof preferat: ”Femeia este o suprafață care simulează adâncimea.” Eu doar am consemnat, dezaprobându-l tacit pe nenea Nietzsche.
