Irefutabil

De ceva vreme mă simt ca o cămilă aflată în deșert, cocoțată pe pendulul lui Foucault, mirându-se de ce, în urma bălăngănelii, rezultatul urmelor de pe nisip nu se reduce la o singură linie.

Aș fi putut să zic bou în loc de cămilă, dar în afara sexului masculin al substantivului, nu m-aș fi simțit deloc avantajat și flatat de comparație. 😀

Am ajuns să văd numai haosul din jurul meu, să gândesc fracturat fără să leg ideile între ele, dar ridicându-le pe fiecare în parte la rangul de epifanie, să mă bat cu pumnul în piept și să spumeg pentru micile victorii, să fiu ”nice and ice” în același timp și să pun la îndoială tot ceea ce credeam că e irefutabil (și nu, chiar nu am chef de sex acum).

Și știți ceva ? Nu e neapărat un lucru rău. 😉

Pentru că apropos de sex, acum studiez varianta ca Adam să fi fost de fapt femeia și Eva bărbatul. Da, știu, blasfemie. Și dacă pământul ăsta s-ar învârti doar în jurul soarelui, poate că mi-aș duce ideea până la capăt. Dar mai e și nenorocita de mișcare de rotație (în jurul propriei axe) care îmi face celulele cu bastonașe să dea rateuri majore.

De ceva vreme nu mai știu ce întrebări să-mi adresez, regulile mele mi se par niște scheleți prea grași și prea fricoși înghesuiți într-un dulap neîncăpător și întunecat, iar busola care habar n-am pe unde am pierdut-o nici nu mai știu dacă a arătat vreodată nordul.

Aș putea da vina pe primăvară, dar știu că ghioceii, brebeneii, viorelele și toporașii nu au nici o vină. Dimpotrivă. Au o vină. :)) Ce ciudată mi se pare acum și limba română.

…

Cred că ar trebui să fie și o concluzie pe final asupra stării mele, dar poza pe care am făcut-o pe 1 martie cred că mă caracterizează cel mai bine.

În speranța că voi deveni cu adevărat uman (nu doar cu numele) și nu voi mai avea nevoie de reguli, o să mă uit în ochii mei ceva mai des.