Noaptea trecută am avut un vis foarte interesant. Visez destul de rar, iar atunci când se întâmplă, nu visez despre ceea ce urmează să se întâmple.
În visele mele nu mi se deschid portale spre alte lumi, nu mă înșeală partenera (ar fi și imposibil din motive mai mult decât evidente), nu mor și nici nu (mai) cad în abis. De cele mai multe ori sunt urmărit, iar când sunt pe cale să fiu prins … îmi iau zborul. Visul meu preferat. 😀 … Dar asta era în trecut.
Acum visez despre ceva ce s-a întâmplat, ceva tentant, plăcut, interesant … dar care (dintr-un motiv sau altul) nu mai trebuie să se repete. Sau cel puțin așa îmi interpretez eu aventurile onirice. 😀
Încercând să îmi analizez procesul mentalo-emoțional al creierului – în scopuri autopsihanalitice 😀 – am ajuns la următoarea poveste …
Se făcea că mă rătăcisem cu niște prieteni (4 sau 5 la număr) într-un spațiu greu de definit … liane, cascade, peșteri, păduri, râuri, fum, umbre, șoapte înfricoșătoare, tăcere și mai înfricoșătoare, puțină lumină, mult întuneric, multă alternanță de cadre/peisaje care ne făcea să fim foarte înfricoșați. În disperarea lor, celor cu care încercam să găsesc o ieșire din acest loc le era frică că vor muri … de frică. Destul de redundant, nu ?
După o vreme de rătăcire, de angoasă, de tremurat, cineva a găsit un obiect ciudat, neidentificat. Ceilalți se uitară la el multă vreme, dar neștiind ce este, mi-l dădură mie. (Cred că eram un fel de lider al grupului, deși nu am simțit asta în nici un moment. :D) Dintr-un motiv pe care aveam să îl expun mai târziu, eu plângeam după ce aceștia găsiseră obiectul. M-am oprit din plâns când l-am primit, l-am întors pe o parte, pe alta, l-am ridicat deasupra capului, m-am uitat într-o doară la el, după care am început să râd.
Chestionat fiind care a fost cauza celor 2 izbucniri, eu am spus cu multă seninătate:
La început am plâns când am văzut ce proști sunteți … nu știți ce obiect este acesta și cum se folosește.
După care mi-am dat seama că nici eu habar nu am … și am început să râd.
…
Și când râdeam mai cu poftă a venit dimineața, a sunat ceasul și m-am trezit.
…
P.S. Seara, acum 30 de minute, în drum spre casă, mi-am dat seama că obiectul care ne transformă pe toți în niște proști atunci când nu îl găsim se află chiar în titlu. 😉