Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte ? …
Tu așază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpănă-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-ntelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.
Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.
Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.
Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
(1883, decembrie)
Cam așa arată forma finală a celei mai cunoscute glose în limba română. O poezie spirituală, o poezie genială … o divagare = glosare pe teme și motive diverse, de la refuzul cunoașterii empirice, la trecerea omului prin timp (sau a timpului prin om) … de la iluzia fericirii la înțelesul eternității … de la calm și detașare la ironie și satiră … de la zâmbet la mască … de la rătăciri lirice în lumea dramatică a ”teatrului” la regăsirea esenței, la regăsirea sinelui … de la genial la spiritual.
Manuscrisele lui Eminescu amplifică toate senzațiile și informațiile pe care le ai atunci când citești poezia … din simplul motiv că aici citești mai mult decât poezia; citești cauza, scopul și modul în care s-a format această poezie.
Motto-ul din versiunea inițială a poemului este:
”Zică ce vor, zică
Ce-mi pasă!”
În dreptul fiecărei strofe găsești câte un citat străvechi:
”Om de spirit e acela care în fundul inimii lui râde de toți și de toate. Om de geniu e acela care râde de el însuși”.
…
”Realitatea este un amestec de tragic și comic. Adesea, dacă nu întotdeauna, același lucru omenesc este și tragic și comic. Unul concepe realitatea mai ales pe partea ei comică, altul mai ales pe partea ei tragică. Scriitorul comic și scriitorul tragic. (Pentru inteligența pură, viața apare comică; pentru sentiment, apare tragică…)”.
În sus și în jos vezi mari gânditori: Hegel, Schopenhauer, …, Socrate, Platon. Îngroșați, subliniați, tăiați, săgetați. Chiar și numele lui Buddha apare în vreo 4 variante intermediare ale poeziei; alături de alte idei filosofice orientale.
În loc de Ce din moartea ei se naște / Și o clipă ține poate; / Pentru cine o cunoaște / Toate-s vechi și nouă toate. am fi putut avea Toate mor spre a se naște / Și se nasc spre a străbate / Cercul ce nu-l pot cunoaște / Toate-s vechi și nouă toate.
Și poate că era mai … Știu, avem tendința să cerem de la viață ceea ce ea nu ne poate da.
”Și poate că … nici este loc / Pe-o lume de mizerii / Pentr-un atât de sfânt noroc / Străbătător durerii !”.