Nu l-am cunoscut prea bine pe băiețel, dar părintele lui spiritual, singurul care a înțeles cu adevărat glasul <<Ciocârliei>>, îmi spunea că era un copil care preferă să își alinte limitele, nu dorințele. Așa se face că atunci când i-a dat în dar de ziua lui o vioară, Dinu a întrebat dacă nu are ceva mai greu … Și atunci i-au adus un pian. Să cânte la el, nu să îl care. 🙂
Avea o duioșie și o gingășie … necaracteristice unui băiat de vârsta lui, iar ceilalți îl marginalizau în timpul jocurilor copilăriei. Chiar și fetele cu care mai juca leapșa îi spuneau că nu are deloc energie, că mai bine se apucă de cântat la pian, deoarece acolo nu are nevoie de forță. Ca orice domnișoare, mai mici, dar mai ales mai mari, aveau dreptate … doar aparent.
Pentru că Dinu avea o energie imensă, dar energia lui nu exploda, ci imploda. Iar pianul la care cânta simțea cel mai bine asta.
În vizitele pe care i le mai făcea, nașul George era cel care îl acompania pe deja genialul pianist, deși mai târziu, finul îi va întoarce ”favorul”.
Indulgent cu ceilalți, dar extrem de exigent cu el însuși, Dinu nu s-a considerat nici o clipă un copil minune, ci și-a dezvoltat talentul său nativ extraordinar … transformându-și treptat darul în har. Dădea impresia că se jenează cu propriul său geniu, așa spuneau toate profesoarele lui de pian.
Admis fiind la Conservatorul din București, participă în anul 1934, la numai 17 ani, în cadrul Concursului de Pian din Viena. Faptul că i s-a decernat doar Premiul al II-lea a fost considerat de faimosul pianist francez Alfred Cortot ”o aberație sonoră” și a decis să părăsească juriul în semn de protest. Acesta îl invită pe Dinu Lipatti la Paris, să continuie studiile de pian la Ecole Nationale de Musique.
În anul 1936 își începe cu adevărat cariera de pianist cu o serie de concerte în Germania și Italia, ”reputația sa continuând să crească cu fiecare apariție în public”.
La începutul celui de-al 2-lea război mondial, chemat de George Enescu, se întoarce la București, unde dă recitaluri de pian ca solist, dar de cele mai multe ori îl acompaniază pe marele muzician.
O poveste nemuritoare spune că, invitați să cânte Rapsodia Română, organizatorii le-au pregătit o ”surpriză”. În afară de cei 2, niciunui alt muzician nu i-a fost permis accesul în sală, sperându-se ca reprezentația să fie un fiasco. Astfel, au cântat Rapsodia așa cum o făceau în copilăria lui Dinu, doar ei 2. Iar sala plină a aplaudat până la epuizare.
Pianistul și compozitorul român pleacă din România în timpul bombardamentelor din 1943, ajungând pedagog elvețian.
Ca mai oricărui român special, nu îi va fi recunoscută valoarea în timpul vieții și nici nu va fi ajutat de către semenii săi atunci când i se va descoperi teribila boală a lui Hodgkin, leucemia. Cei care contribuie cu sume considerabile pentru un eventual medicament minune sunt prieteni sau elevi ai lui Enescu: Igor Stravinski, Yehudi Menuhin, Charles Munch.
După o ușoară ameliorare, starea lui Dinu Lipatti continuă să se înrăutățească, leucocitele bolnave extinzându-se exponențial.
La 16 septembrie 1950, deși slăbit fizic, abia putând să urce pe scenă, susține ultimul lui concert public la Besançon, în Franța. În partea a 2-a a recitalului intenționa să execute cele 14 Valsuri în Do diez minor de Frédéric Chopin. Puterile însă îl părăsesc, iar după o lungă pauză în care publicul nu s-a clintit din sală, Dinu Lipatti reapare pe scenă, se așează la pian și interpretează motivul “Jesus bleibet meine Freude”=”Isus rămâne bucuria mea” din cantata “Herz und Mund und Tat und Leben” de Johann Sebastian Bach. ”Cu această rugăciune s-a încheiat una din cele mai bogate și scurte cariere cunoscute în arta interpretativă modernă.”
Două luni și jumătate mai târziu, la 2 decembrie 1950, Dinu Lipatti se stinge din viață, la Geneva, în vârstă de numai 33 de ani, pregătind partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven, pe care nu l-a cântat niciodată. În schimb, a încântat audiențele cântând genial operele lui Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart, Frédéric Chopin, Franz Schubert, Béla Bartók, dar și Robert Schumann, Edvard Grieg sau Maurice Ravel.
<<Ultimele sale cuvinte au fost: “Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu“. La vestea morții sale, marele pianist german Wilhelm Backhaus exclamă: “Nouă ne rămâne amintirea frumuseților pe care ni le-a dăruit și o profundă întristare.”>>
Ultimul lui recital …