Mi-am propus acum 13 ani ca blogul ăsta să fie un arc peste timp și recitindu-mă la anumite intervale să îmi dau seama de evoluția mea. Evoluție înseamnă să îți mai schimbi din când în când părerile -despre una, despre alta; pentru că doar tolomacii nu își schimbă părerea și încremenesc în proiectul lor mental al ideilor fixe și limitate la număr, ba mai consideră asta și o virtute.
Evoluție înseamnă să fii capabil să înveți de la alții (chiar și atunci când îi înveți pe alții), să recunoști că ai greșit, să nu mergi doar înainte, ci să fii capabil să faci din când în când și 2 pași în spate, sau chiar mai mulți – pentru a te autoevalua, pentru a te îndoi și a-ți chestiona umanitatea, credințele, sistemul de valori, obiceiurile, standardele, neliniștile, fricile, visele și patimile.
Evoluție înseamnă să citești și să înveți din ceea ce citești, dar să o faci nu pentru a-ți confirma ceea ce știi deja, ci pentru a te îndoi (aproape) tot timpul în legătură cu crezurile tale.
Și apropo de virtuți și de tolomaci: cea mai nobilă virtute a unui netolomac este curajul să își schimbe părerea… pentru că Totul începe cu puțin curaj și se termină cu mult spirit. Aceasta este evoluția.
Pentru a mă putea întoarce în timp cu ajutorul acestui arc trebuie îndeplinită o singură condiție, aceea a scrisului, – pentru că altfel nu am ce să recitesc. După cum se poate vedea și la o răsfoire ceva mai vioaie prin articole, am avut destule perioadele de inactivitate pe acest blog; ceea ce până la urmă e natural, deoarece arcul ăla, chiar dacă mulți dintre voi credeți că este o parabolă perfectă, el se mai și frânge, nu doar se curbează.
Chiar și atunci când nu scriam, chiar și atunci când nu prea citeam , o coordonată a parabolei a rămas mereu constantă: am continuat să îl lecturez cu o curiozitate plăcută și domoală pe domnul Eminescu: poezie, proză, jurnale, articole de ziar sau simple notițe.
M-a inspirat și mi-a oferit de-a lungul timpului material pentru mai multe articole, – unele mai alandala, altele mai serioase, unele mai istorice, altele mai lingvistice, dar toate cuprinzând, pe lângă glumițe, aluzii și grozăvii, concluzii care atunci se doreau a fi implacabile și care acum mi se par doar puncte de plecare extrem de promițătoare:
https://sergiumotreanu.ro/2016/01/15/tempus-fugit-emino-vicit/
https://sergiumotreanu.ro/2015/01/15/memento-mori-memento-vivere/
https://sergiumotreanu.ro/2012/11/29/29-noiembrie-la-steaua/
https://sergiumotreanu.ro/2013/01/15/glossa-de-mihai-eminescu/
Pereche sau nepereche, local, național sau mapamondial, luceafăr, pământean sau marțian, cert e un lucru: cu aplecare gazetărească, cu studiu istoric și etimologic serios, cu vocabular complex și alfabet latin, cu rime când abisale, când colosale, putem observa schimbarea evidentă, majoră și abruptă a limbii române într-un timp destul de scurt pe parcursul secolului al XIX-lea. În această chestiune, amprenta lui Mihai Eminescu a fost una vizibilă și decisivă prin intermediul meseriei de ziarist pe care a exercitat-o ani buni.
A fost pasionat și a studiat nu doar literatură și filosofie, dar a asistat și la cursuri universitare de istorie, economie, fizică, chiar și ceva matematici superioare. Cunoștea mai multe limbi străine, ceea ce din nou l-au ajutat în demersul pe care îl descriam în paragraful anterior, și anume acela de a moderniza limba română, de la vocabular la inflexiuni ale expresiilor și sintaxă.
Citindu-i slova de mic copil mi-am pus tot felul de întrebări, -filosofice, retorice, istorice, etice -, am suferit alături de el, am disprețuit-o sincer pe Cătălina (dar nu și pe Cătălin), am încercat să îi înțeleg slăbiciunile și contradicțiile, deși de multe ori nu puteam. Nu înțelegeam de unde atâta gelozie, amărăciune și patimă în iubirea lui când 2-3 poezii sau chiar 2-3 versuri mai încolo tot el era avatarul misoginului mizantrop. Mi-au plăcut foarte mult spiritul lui de aventură, natura colorată, călătoriile și stilul flower-power, lucrurile începute, abandonate când nu le-a mai văzut sensul, reluate din nou de la alt nivel și cu altă capacitate de înțelegere, iubirea și conceptul de iubire cu care se tot juca și pe care a tot încercat să îl înțeleagă… și poate chiar a înțeles tot ce era de înțeles sau poate nu e nimic de înțeles, așa că a continuat să se joace, dar un joc pueril și sincer.
Regina României, Carmen, îi citea poeziile lui Eminescu și îl admira. Regele României îi citea articolele lui Eminescu și îl respecta. Nu am spus respect doar ca să fiu elegant în exprimare, ci cred că era o relație simpatică între Carol I și Eminescu, chiar dacă aveau viziuni politice diferite -pentru că domnul jurnalist a trecut de câteva ori pe la curtea domnească și mai mult ca sigur monarhul neamț a apreciat simplitatea încântătoare pe care o avea poetul. Evident, regele nu i-a oferit niciodată nicio distincție, nici măcar onorifică, pentru că Eminescu oricum nu ar fi acceptat-o, nefiind niciodată un mare fan al recunoașterilor publice.
Sunt multe lucruri pe care nu le știm despre Mihai Eminescu și ăsta mi se pare cel mai elegant și sănătos punct de plecare într-o discuție despre el. Ca să vă dau doar un exemplu: sunt unele înscrisuri care îi plasează data nașterii în ghenarie, iar altele în undrea. Simpatic, nu?
Revenind la ceea ce nu știm despre el, eu recunosc că apreciez foarte mult la un om misterul. De ce aș vrea să îl spulber? Bine, eu vorbesc despre misterul care vine din complexitate, nu din faptul că ascunzi lucruri de ceilalți și le scoți din joben după ce ei s-au întors deja cu spatele.
Mă uit și la exegeții lui și mi se pare că prea încearcă toți să îl bage în Patul lui Procust și să îl ajusteze după propria-i fire și după propriile neputințe, ori Eminescu nu era deloc așa: putea să zburde pe coclauri și să prindă fluturi, să scrie scrisorele de amor ghebos, putea să se ascundă pe după plopi, cu sau fără soț -dar putea și să efectueze o muncă asiduă și extrem de serioasă, să se documenteze, să citească vedele indiene sau critica rațiunii impure. Energia cu care el redactează Timpul și timpul este o sinusoidală frenetică și neregulată -uneori îl vedeai bând cafea după cafea și fumând țigară după țigară (ocazional și alte substanțe), alte dăți petrecea nopți întregi în cetiri și în slove. Da, Eminescu nu a fost un sfânt, așa că propun să nu ne mai legăm de ea și să îi lăsăm aura în plata Domnului.
În poeziile lui Eminescu sunt artificii, steluțe, galaxii îndepărtate, călătorii prin timp, amplificate de unii exuberanți până la teoria relativității. Chiar și eu am făcut mai demult o paralelă interesantă într-unul din articolele mele. Nici nu era nevoie să descopere relativitatea. El a reinventat Timpul.
Da, este un articol lung, dar merită. Weekend-ul trecut înregistrasem cu Dorin un nou episod din Podcastul de Istorie, dar un pocinog tehnic ne-a sabotat înregistrarea și deși am simțit pe moment că sunt sleit de energie, de inspirație și de spontaneitate, la a 2-a înregistrare am găsit resursele necesare ca din cele foarte puține surse să construim o poveste feeric de frumoasă și verosimil de reală. Ei bine, dacă Burebista a meritat, și Eminescu merită.
Mă gândesc că v-ați aștepta să termin cu niște versuri care să vibreze până intră în rezonanță cu suflețelul vostru, dar o să vă surprind cu altceva, mult mai pașnic și bucolic:
”Clopotul cel dogit gemea bolnav în turn și toaca se izbea de stâlpii clopotniței… Și m-am covrigat în clopotniță cu dinții clănțănind și muiat până la piele; părul meu cel lung îmi cădea peste ochi… Așa am stat toată noaptea.”
”Într-o zi frumoasă de vară îmi făcui legăturica, o pusei în vârful bățului și o luai la picior pe drumul cel mare-mpărătesc. Mergeam astfel printre câmpi cu holde… Holdele miroseau și se coceau de arșița soarelui… Eu îmi pusesem pălăria-n vârful capului, astfel încât fruntea rămânea liberă și goală și fluieram alene un cântec…”
MIHAI EMINESCU
