Impresia că toate ideile tale există deja ascunse în focurile negre arse de alţii te transformă într-un impostor, complice fără complici.
Ştii prea bine că nu îţi aparţin, aşa că încerci să le treci accentul de pe un cuvânt pe altul, să le adaugi o virgulă sau celebrele puncte de suspensie care să-l lase pe cititor cu gura căscată …
Şi brusc, ideea se transformă, se demitizează şi se remistifică. Ajunge cuvânt lângă cuvânt, cuvinte separate de semnele de punctuaţie. Nu mai sunt aceleaşi cuvinte, însă; cu atât mai puţin aceleaşi semne de punctuaţie. Şi … gata.
Eşti autorul unei idei nou-nouţe, una revoluţionară, fără doar şi poate.
Cunoscuţii te felicită, deşi îi încearcă un regret: nu au descoperit-o ei şi asta le diluează puţin respectul de sine. Dacă respectul ar fi diluat într-o mai mare măsură, ar însemna că acesta rezonează plenar cu molecula de apă (sau cu molecula oricărui alt solvent). Dar nu voi încerca acum să descifrez limbajul vibratoriu al vieţii, deşi primesc mesaje din partea simţurilor, din partea gândirii şi mai ales din partea intuiţiei mele care sper că mai devreme sau mai târziu mă vor ajuta să decodific aceste vibraţii.
Până atunci mai am de clarificat, însă, multe lucruri mult mai telurice. De ce şi cine (ce) mă face să evoluez ? De ce şi cine (ce) mă face să nu evoluez ? Cum se produce această evoluţie ? Doar din nevoia de necesitate şi din progresul de viitor ? Cred, în sensul că nu sunt sigur. Aş putea avea chiar şi un umor hazliu, dacă aşa ar vrea divinitatea Dumnezeiască.
Cred … încrezutul de mine.
S.S.S. Eşti ceea ce gândeşti că esti.
Asta nu a fost o afirmaţie extrasă din context, ăsta este însuşi contextul.