Într-o dimineață înflorită de mai, la palatul Bellevue din Berlin ambasadorul Richard Allen Grenell aștepta înfrigurat sosirea scrisorii de acreditare de la Washington D.C. Importanta funcție fusese obținută și confirmată cu un scor destul de strâns în senatul de peste ocean (56-42) chiar cu o zi înainte ca Herr Merkel să îl viziteze pe gentlemanul Trump pe tărâm indo-american. Până să se întoarcă cancelarul de oțel înapoi în Germania epistola trebuia să ajungă la mereu necunoscutul președintele al nemților, pe numele lui de scenă politică Frank-Walter Steinmeier, pentru ca acesta să o contrasemneze.
Prinzând transatlanticul de 10 și locomotiva cu aburi de 18, documentul oficial parcursese la timp întregul traseu geografic/diplomatic/legislativ, Grenell și Steinmeier făcuseră pozele oficiale, își strânseseră mâinile, savuraseră șnapsul, după care proaspăt numitul demnitar american se retrăsese în iatacul său cu balcon să admire Spree-ul și să perceapă mai bine geopolitica dintre Frankfurt am Main și Frankfurt am Oder. Cu puțin noroc și multă diplomație va fi ambasadorul SUA în Germania până la finalul lui 20.20.
Relaxat și încrezător, butonându-și Iphone-ul și încercând să prindă ceva semnal Wi-Fi, el decide să facă prima mutare din poziția de forță în care se afla (fiind până la urmă reprezentantul celei mai puternice țări din lume în cea mai puternică țară din Europa). Cred totuși că germanii se obișnuiseră și fără ambasador american la Berlin, pentru că de aproape 1 an și jumătate nimeni nu a catadicsit să ocupe funcția asta și tot de aproape 1 an și jumătate nimeni nu s-a plâns. Dând dovadă de puțină diplomație și probabil având nevoie de mult noroc ca să rămână în funcție după acest mesaj, Richard fără inimă de leu scrie următoarele:
“As @realDonaldTrump said, US sanctions will target critical sectors of Iran’s economy. German companies doing business in Iran should wind down operations immediately.”
Evident, mesajul vine în contextul retragerii Statelor Unite din acordul nuclear cu Iranul, un acord negociat tot de către SUA acum câțiva anișori. Nu voi sta acum să discut motivele retragerii, cum se raportează Germania, Israelul sau Rusia la această situație, cine are de pierdut și cine are de câștigat sau ce tensiuni mai sunt prin Orientul Mijlociu, ci voi evidenția doar tarele șenilate ale politicii americane, care deja devine enervant de previzibilă și care se poate observa limpede și clar, pentru a nu știu câta oară și din acest mesaj al lui Grenell:
1 – establishment-ului american i se pune pata pe un conducător al unei țări dintr-o anumită zonă a lumii unde băieții au ceva interese (capitalist-lucrativ-financiare)
2 – conducătorul este sau dacă nu este, devine tiran, dictator, despot, criminal în serie și autor de genocide împotriva propriului popor prin intermediul propagandei internaționale din presa ”liberă”
3 – dacă vorbim de o țară mai prăpădită, cu un arsenal militar pipernicit, care nu are aliați puternici și nici cine știe ce lobby, se rezolvă problema cu soldați și bombe, nu neapărat în ordinea asta
4 – dacă țara este ceva mai puternică și are și aliați puternici, se impun unilateral sancțiuni asupra ei, la care ulterior, pentru un alibi cât mai solid, trebuie să adere și alte țări aliate cu Uncle Sam; în caz contrar acele țări sunt numite nedemocratice în cel mai bun caz, iar în cel mai rău caz sunt supuse și ele sancțiunilor economice
5 – în condiții economice extrem de grele populația se va răscula împotriva puterii din țara vizată de sancțiuni și atunci se va porni o (așa-zisă) revoluție împotriva conducătorului, care va fi încurajată de apărătorii democrației, pentru că să nu uităm, lor li s-a pus pata pe conducătorul de la punctul 1 care stătea între ei și interese
6 – conducătorul este detronat, democrația învinge, interesele (capitalist-lucrativ-financiare) le sunt satisfăcute
7 – REPEAT.
În perioada interbelică și după al 2-lea război mondial, când toate celelalte economii se refăceau în urma pierderilor crâncene suferite, SUA era cel mai mare producător și exportator, ceilalți importau la greu de la ei, iar asta le convenea. Acum, cu mai multe economii puternice, ce vrea să facă SUA? Să pună taxe pe oțel, pe aluminiu și în general pe cam toate bunurile importate, că cică profită celelalte țări de bunătatea lor, mai ales China, iar asta nu le mai convine. În cazul Chinei atitudinea americanilor a fost și mai simpatică: 50 de ani la rând le-au zis că trebuie să treacă la o economie de piață, nu una centralizată, iar acum, când chinezii și-au mai liberalizat economia și exportă puternic peste ocean la prețuri foarte competitive, SUA revine la politica protecționistă din secolul XIX.
…
Nu vreau să fac din țânțar armăsar, dar să nu se mire aliații noștri strategici de peste Atlantic dacă nemții și toți ceilalți europeni își vor îndrepta atenția din ce în ce mai mult înspre est, spre Rusia, China, India și Țara Soarelui Răsare.
Când își va mai pierde din puterea financiară cu care își impune punctul de vedere peste tot în lume și care o face mereu să pară că are dreptate și din punct de vedere militar, din America vor mai veni doar filmele cu multe efecte speciale… și evident, tot acolo va continua să apună soarele.
