Despre iluzia perceptiei

Am fost lângă ei. M-am întors printre noi. Un an nou, gânduri noi. Ziua mea, ziua lui.
Şi aş fi vrut să scriu despre toate aceste evenimente …
Voi spune că atunci când eşti în vâltoarea evenimentelor nu te poţi extrage ca un 6 din 49 pentru a scrie despre cât de minunată era vâltoarea sau evenimentele. Dar această aserţiune poate fi foarte bine folosită şi ca o scuză.
Dar mai bine încep cu scrierile, decât cu scuzele.
…
O incursiune în MiDraSk. Şi o scriere a Cavalerului. O scriere mai concentrată despre ce înseamnă conştiinţa. Despre gândire şi raţiune. Despre a crea şi a a genera. Despre ce înseamnă cu adevărat a da viaţă, despre liber arbitru, despre iluzia percepţiei.
Nu e beletristică, nu e scriere canonică. E o analiză spirituală, fină, ascuţită, coerentă, dar în salturi, a acestor concepte. Nu doar a conceptelor, ci a entităţilor în sine.
Scrierea nu e completă şi poate părea pe alocuri uşor superficială şi neargumentată, pentru neiniţiaţi. Poate Cavalerul va reveni cu lămuriri. Şi cu alte scrieri mai înălţătoare.

Despre iluzia percepţiei

Oamenii trăiesc pe suprafaţa pământului de când lumea, făcând fiecare în parte ce îl duce capul. Expresia “ce îl duce capul” este bine aleasă deoarece, evident, suma determinanţilor acţiunilor omeneşti se găseşte în cap şi nu în sau între picioare, în ciuda aparenţelor cultivate de către cultura populară. Capul adăposteşte organul numit creier, organ însărcinat cu diferite funcţii, printre care şi cele ce definesc CONŞTIINŢA.
CONŞTIINŢA este TOTUL. Nici mai mult, nici mai puţin. Pentru că nimic mai mult decât ceea ce percepem (conştientizăm) nu putem ştii dacă există sau nu.
Prin urmare, este foarte probabil ca oamenii să nu ştie mai nimic din „universul” în care traiesc. Ei nu percep decât ceea ce conştientizează. Creierul este responsabil pentru transformarea stimulilor din jurul nostru în senzaţii şi gânduri, întocmai în ordinea precizată, mai plastic spus, este responsabil cu crearea conştiinţei. Universul înconjurător poate abunda de „stimuli” sau alte elemente imperceptibile, cărora oamenilor „nici prin cap nu le-au trecut”, evident, deoarece nu au cum să se strecoare în creier pentru a defini conştiinţa.
Din cele mai sus spuse se evidenţiază ideea că omul nu există ca atare, ci doar ca o plasmuire a creierului său, atât în raport cu sine însuşi, cât şi în raport cu cele din jur. S-a descoperit astfel matricea.
În plus, se naşte întrebarea „Dacă creierul uman este mai întâi creat şi mai apoi tot el crează conştiinţa (adică pe noi); iniţial el fiind creat pentru ca mai apoi să devină creator; noi, măreţii oameni, la rândul nostru, noi ce mai creăm ?”. Întrebare la care adepţii umanismului, raţionalismului şi materialismului ar sări în sus să spună că noi, oamenii, creăm blocuri şi uzine, opere de artă şi multe alte elemente ale culturii materiale care ne înconjoară.
Că aceste elemente materiale există la nivelul percepţiei noastre este evident, că doar le vedem (percepem) în jurul nostru. Nu este însă evident în ce măsură aceste elemente sunt „create” sau „generate”. Definesc creaţia ca fiind ceea ce rezultă în urma acţiunii „independente”, aşa zisă „de liber arbitru”, în timp ce generarea reprezintă orice transformare (materială) dintr-o stare în alta. Aşadar, orice creaţie este o generare, dar nu orice generare este o creaţie.
Omul construieşte o casă deoarece: are nevoie să nu îl plouă în cap, are nevoie să nu îi fie frig, are nevoie să nu îl mănânce lupul sau să nu îi intre duşmanul în spaţiul personal, are nevoie de locaţia intimă în care să îşi iubească femeia fără să fie văzut, are nevoie de un loc în care să se ferească de normele sociale ale străzii, pe care între cei 6 pereţi personali le poate ignora. Toate acestea sunt motive suficiente pentru a construi o casă.
Odată ce începe construcţia casei putem spune că omul nostru muncitor este un creator de casă, sau doar un generator de casa ? Umaniştii spun că pentru construcţia măreţului edificiu, omul îşi utilizează raţiunea, ceea ce îl face special. Că o foloseşte, este evident. NU este evident însă în ce măsură acesta este un lucru teribil de special.
Omul nu şi-a creat raţiunea, ci conform modelului, aceasta este o parte a creierului, creat fiind şi el la rândul lui. În plus, raţiunea nu este nimic altceva decât un sintetizator / analizator (malaxor) de idei şi gânduri care generează alte gânduri şi idei. Raţiunea nu este nici măcar percepută sau conştientizată. În procesul de raţionare percepţia este oarecum cuantizată. Noi nu percepem continuu actul raţionării, ci doar parţial, întrerupt. Percepem fazele intermediare ale procesului, doar gândurile intermediare, până la gândul sau gândurile finale, concluziile acestui proces mental de producţie. Gândirea este aparent detaşată de conştiinţă, este un agregat, o cutie neagră pe care conştiinţa (sau noi) o foloseşte. Raţiunea generează categoric lucruri noi în planul conştiinţei proprii, realimentează conştiinţa, dar nu poate crea idei „green field”, adică noi, ci doar combinaţii de idei preexistente, combinaţii de elemente constituente ale conştiinţei.
Raţiunea nu este un element decizional, ci unul executant.
Poate că asta este suficient şi poate că oamenii nici nu ar trebui să fie mai mult decât atât. Conştiinţa percepe dorinţe pe care caută să le satisfacă utilizând raţiunea în acest sens. În aceste condiţii ideea liberului arbitru este un mit. Iar noi nu suntem nicicum creatori, ci doar o manifestare a creierului creat. Aici se ajunge la ideea supremă în cugetarea spirituală: Ideea LIBERULUI ARBITRU.
Ce este liberul arbitru ? Este aceea entitate capabilă să introducă în planul conştiinţei elemente din exterior. Iar dacă acest lucru nu se întâmplă prin intermediul spiralei raţiune-conştiinţă înseamnă că acest lucru se poate întâmpla doar prin intermediul percepţiei directe a diferitelor exteriorităţi. În plus, dacă liberul arbitru există, el trebuie să fie perceptibil la nivelul conştiinţei, şi nu doar raţional. Cu alte cuvinte, starea de liber arbitru este o stare diferită de percepţie. Existenţa liberului arbitru poate fi contestată, nu însă şi dorinţa omului de a fi liber … arbitru. Dar de ce creierul autosuficient, care în cârdăşie cu raţiunea rezolvă orice problemă, mai puţin pe cea a morţii, ar avea nevoie de liber arbitru ? De ce noi, oamenii, cautăm acel „ceva” de dincolo de aparenţe ? Să fie doar teama de moarte ?
Şi aici intervine marea dilemă.
Dacă noi suntem conştiinţa, iar conştiinţa şi raţiunea sunt self-sufficient, iar tot ceea ce facem este o reacţiune la un stimul mental perceput sau nu (stimulii subconştienţi nu sunt perceputi în stare incipientă), de ce am crede că acţiunea de căutare a unui adevăr bănuit este altceva decât o reacţiune la o nevoie percepută sau nu ? Iar dacă totuşi această căutare există dincolo de o motivaţie ascunsă, rezultă că liberul arbitru este printre noi.
Dar dacă această căutare este determinată de scârba faţă de propria conştiinţă pe care o percepem ca fiind limitată şi de care suntem sătui până peste cap, poate exista un progres ? Poate fi sila faţă de sine o energie care să ne împingă în sus. Şi atunci ce s-ar întâmpla când ajungi aproape de „următorul nivel” ?; scârba fiind diminuată, iar motivaţia şi energia împuţinate până la zero, ne vom prăbuşi din înălţimi în autoadoraţia atât de slinoasă ?

To be continued…