Platon plasează democrația undeva între oligarhie și tiranie, pentru el cele mai eficiente și onorabile forme de guvernare fiind aristocrația și timocrația. Cum vremea monarhilor luminați a cam trecut, cea a regimurilor militare sper să nu mai vină, iar oligarhia care stabilește clar diviziunea dintre săraci și bogați nu sună prea bine, următoarea pe listă este democrația. În democrație, oamenii simpli încep să creadă că dacă și-ar putea alege chiar ei conducătorii, atunci interesele le-ar fi mult mai bine reprezentate. Din păcate și din fericire, oamenii simpli sunt mult mai numeroși decât patriciatul aristocrat. Masele acestea de oameni nu foarte educați își aleg conducători deloc competenți în a lua decizii poltico-juridico-administrative care să acorde prioritate doleanțelor reale ale populației. Ideea finală este că aproape nimic nu garantează faptul că un conducător ales de oameni este suficient de înțelept și capabil pentru a ști ce este mai bine pentru mase.
Evident, viziunea asta are o vechime de aproape 2400 de ani, dar cu mici ajustări poate deveni destul de actuală. Imaginați-vă, de exemplu, că masele ar fi educate. Eu încerc asta de aproape 15 ani, dar deșertul mi se pare din ce în ce mai mare și oazele din ce în ce mai mici.
Așadar, revenind în zilele noastre, eu consider că democrația devine o formă de guvernământ autosabotantă atunci când cetățenii, adică demos-ul, luptă împotriva kratos-ului, adică a propriei puteri (de decizie). Puterea lor de decizie este cel mai delicat și elegant exprimată prin vot. Puterea de decizie a celor aleși este cel mai delicat și elegant exprimată prin lege. Dacă votăm prost, vom avea legi proaste, dacă nu votăm deloc, nu vom avea legi deloc. Societatea va deveni un haos total în care nu există reguli clare, nu există priorități, nu există lege și vot.
Când îi mai aud pe unii și alți, blogărași, istorici sau gurnaliști spunând că dacă votul nostru ar schimba ceva nu ne-ar mai lăsa nimeni să votăm, mă fac să cred că ei știu istorie cum știu eu medicină, iar blogurile lor sunt citite de niște fundamentaliști care încă mai confundă Persia cu Iranul și Dacia cu România. Să spui chestia asta e aproape ca și cum ai spune că dacă viața noastră ar schimba ceva nu ne-ar mai lăsa nimeni să trăim.
