Învierea

Pentru că suntem în Joia Mare (dar nu numai) voi continua incursiunea mea spiritual-temporală printre pildele nepizmuitoare pline de înțelesuri ale Sfintei Scripturi. În Noul Testament există o poveste-parabolă foarte frumoasă, cea a învierii lui Lazăr.

Nu îmi dau încă seama ce este mai greu; să te învii pe tine însuți sau să îl învii pe altul?

Revenind, Lazăr moare. De amintit că Lazăr nu este oricine, el este fratele Mariei Magdalena și un curajos discipol al lui Iisus. Maria Magdalena, la rândul ei, este femeia care probabil l-a iubit cel mai mult pe Iisus, după Fecioara Maria. În momentul respectiv Mântuitorul este departe și până primește vestea se scurg deja 2 zile de la trecerea în neființă a trupului. ”Lord, the one you love is sick”, au trimis surorile veste către El.

Drumul spre locul unde era înmormântat Lazăr mai durează 2 zile, dar Maria Magdalena împreună cu Martha, sora ei, continuă să aștepte în fața peșterii și să vegheze cadavrul, cu vigilență și încredere. În ochii comunității acest comportament părea de-a dreptul stupid, mai ales că după 4 zile (aproape) orice cadavru începe să se descompună și să miroasă.

În sfârșit, sosește și Iisus de pe drum. Obosit, dar senin. Se îndreaptă spre gura peșterii, se oprește la intrare și îl strigă pe Lazăr. Din nou, mulțimea este amuzată și unul îl cam ia la mișto: ”Băi Gigică, ăsta a dat ortu’ popii de ceva vreme. Cred că nici nu îl mai recunoști dacă intri în peșteră. Pe cine tot chemi tu?”

Zâmbitor și imperturbabil, Iisus îl mai strigă o dată pe Lazăr și îi spuse să iasă afară. Spre stupefacția mulțimii și bucuria nemăsurată a celor 2 surori, mortul iese afară, șocat și el și nevenindu-i să creadă încă ce s-a întâmplat.

Nici măcar nu contează dacă Lazăr era cu adevărat mort sau nu. Sau poate doar îi plăcea să doarmă mai mult. Ideea cu care am rămas eu de aici este că suntem pradă propriilor noastre limite și temeri, refuzând să acceptăm viziunile altora. Că nu le acceptăm este acceptabil, dar că decidem să nu ne extindem orizontul cunoașterii nu este. Mai ușor cu urmele de șenile făcute pe creier de familie, de școală, de biserică sau de societate și mai greu cu găsirea unor noi căi de acces către trăiri netrăite și către înțelesuri neînțelese.

Într-adevăr, nici un om de știință nu va considera acest eveniment ca fiind un fapt istoric și demonstrabil. El reprezintă mai mult decât atât: un simbol cu S mare. Nu este un eveniment istoric, demonstrabil, temporal, este unul care se petrece la alt nivel, în dimensiunea trează a eternității. Aici am fost cam pompos, dar nu îmi găsesc mereu cuvintele să exprim ceea ce îmi doresc. Promit că mai încerc.

În imensa noastră majoritate suntem morți, mai ales din punct de vedere spiritual. Din această perspectivă, situația noastră nu e deloc diferită de cea a lui Lazăr. Aproape toți trăim într-o peșteră întunecată al cărei bolovan ne blochează vizibilitatea, ne blochează accesul la lumină și la sursa luminii.

Corpurile noastre miros urât pentru că moartea nu este ceva care se petrece brusc. Noi murim câte puțin în fiecare zi timp de 80 de ani, cu o inconștiență stranie.

Funcția lui Iisus și a oricărui alt maestru nu este să transmită mai departe cunoștințele, lumina și adevărul, ci să le scoată afară din Lazăr sau din orice alt discipol, din noi. El te îngheață sau te înfierbântă și declanșează în tine un proces care te face să te simți viu sau te face să cauți să te simți astfel.

Cred că fiecare dintre noi avem resurse nebănuite de lumină, dar am acumulat atâta glod pe noi și în jurul nostru încât lumina nu se mai vede. Dacă reușim să ne spălăm de toate impuritățile, chiar și adevărul va ieși la lumină. Când glodul, însă, s-a adunat de secole și milenii, doar un Mântuitor ne mai poate ajuta. Dacă reușim asta, vom rămâne cu o stare de curățenie, de conștiență, de clarviziune și de lumină.

Este și aceasta o mică înviere. Pentru cea mare mai avem de așteptat 2-3 zile.

Salutări din Țara Pădurilor de Fag, supranumită și Bucovina.