I. O noapte din viaţa mea – o zi în viaţa mea
Cred că era pe la nadir când, năuc de somn, desluşesc lângă mine o copertă de carte. Era dintr-un carton gros, neagră, iar pe cantul ei scria cu litere înclinate aurite: „Ai venit pentru că ai vrut să vii”.
Instinctual, m-am imaginat alergând, speriindu-mă …
„- Unde sunt ?”, „- Unde am vrut să vin ?”, „- Unde sunt ?”.
Toate visele mele se terminau astfel; fugeam în gol, inexplicabil de ineficient, iar forţele răului încercau să mă prindă (încă nu îmi imaginez cum arată o forţă a răului pentru că în vis nu o vedeam niciodată – era tot timpul noapte – iar aceşti urmăritori se camuflau foarte bine în culoarea nopţii).
Visul meu dura destul de mult, deşi distanţa dintre mine şi cel care-mi vroia răul nu era mare. Iar eu mă întrebam. Dacă o entitate rea îmi vrea răul, eu cum sunt ? Bun, îmi plăcea să cred. Dar dacă ei îmi vroiau binele ? Atunci cum eram ? Unul de-al lor ? Habar n-am. Ştiu doar că alergam şi nu mă uitam înapoi, de frică să nu împietresc (poveştile pe care le ascultam când eram mic erau şi ele prezente în vis, doar vinilul dispăruse). Iar când pericolul se apropia ingurgitant de mult, reuşeam să schimb cadrul. Exact aşa se întâmpla. Schimbam cadrul …
Eram din nou la oarecare distanţă de forţele răului, iar ele încercau să mă prindă. Se apropiau ameninţător, iar când să mă inhaleze schimbam cadrul din nou. Era echivalentul teleportării din trezie, această inginerie pe care o născocisem. Cert era un lucru, pierdeam foarte multă energie când mă teleportam … iar pe finalul visului aproape că stăteam pe loc, deşi alergam plin de anvergură, frica fiind catalizatorul suprem pentru mine în acele momente.
Simt o mână pe mine. Alerg. Vertical …
Sunt tras în spate. Mă târâi. Orizontal …
Cu o ultimă sforţare deschid ochii. Şi ce văd ? O copertă de carte dintr-un carton gros, neagră, pe al cărei cant scria cu litere înclinate aurite: „Ai venit pentru că ai vrut să vii”…
„- Unde sunt ?”, „- Unde am vrut să vin ?”, „- Unde sunt ?”…
Deschid coperta.
În interiorul cărţii nu erau file, aşa cum mă aşteptam. De fapt, nu era nimic. Era doar un carton la fel de gros, alb, pe al cărui cant scria cu litere argintii foarte greu lizibile: „Nu mai vâna curcubee.”
Visam din nou ? Eram hotărât să aflu, dar ceva îmi spunea că era mai mult decât un vis.
Mă rostogolesc de sub plapumă şi cad din pat, cu cotul pe telefoanele mobile. Nu a fost o idee chiar aşa de bună, dar vroiam să-mi revin în simţuri, să simt ceva durere.
Puţin buimac de la căzătură, îmi ridic privirea spre biblioteca de deasupra patului. Încercam să văd cât e ceasul sperând să-mi ofer un răspuns la cele ce mi se întâmplau.
Uau … deja totul devine … diferit … mi-ar fi plăcut să pot folosi cuvântul ăsta. Era mai degrabă extrem de ciudat, dacă nu înfricoşător.
Biblioteca era cu susul în jos; ceasul nu mai avea limbi, iar în locul cifrelor erau nişte litere ermitice, mai degrabă nişte semne (şi mai ciudat era că recunoşteam semnele – acel alfabet misteric). Pe suprafaţa fiecărui lucru din cameră şi pe tavan erau oglinzi care mă înfăţişau diferit la fiecare mişcare; geamul era spart, dar paradoxal, frigul nu intra în cameră.
Stăteam într-o rână, căzut fiind, trăsnit de vedeniile pe care le aveam. Simţeam încă durerea surdă în urma căzăturii. Dau să mă ridic, împing cu stânga în covor şi … hopa sus.
„- Două palme şi-mi revin.”, îmi spuneam, încurajându-mă.
Părerea asta mi-am schimbat-o peste câteva clipe, când, uitându-mă la mâna stângă, am văzut sângele şiroind … în nici un vis de-al meu nu am văzut sânge. Cu o luciditate prolixă, am scanat structura acestor vise. Şi atunci m-a lovit …
În visele mele nu era mişcare, erau doar cadre. Visele mele erau diapozitive. Pe care nu învăţasem să le schimb cum şi când trebuie. Din cauza asta era mereu noapte, de aceea alergam aşa încet sau mă teleportam. Poate că totuşi, era şi ceva sânge … dar era închegat … nu-l vedeam, nu avea gust, nici miros … şi mai ales nu curgea. Nici nu avea cum. Pentru că în visele mele nu era mişcare.
Îmi priveam mâna cu un eroism stupid, cu o mândrie cretină. Speram să-mi curgă mai mult sânge sau măcar să se întindă mai mult, pentru a fi compătimit, pentru a fi consolat. De cine ? Nu ştiu a cui a fost întrebarea, dar neştiind să răspund la ea, am lăsat să treacă pe lângă mine eroismul, iar mândria am lasat-o în urmă. Am rămas doar eu, singur.
În momentul în care doi picuri ajunseseră pe covor, eroismul şi mândria erau departe. În continuare, nu eram chiar singur. Rămăsese mirarea.
„- De ce nu mă duc să fac ceva ?”
Cu privirea căzută mă îndrept spre baie să mă spăl şi să mă bandajez. Jos, pe covor, era un scut, o cupolă, o portavoce, dar mai ales o lance. Din cauza lăncii sângeram, din cauza lăncii cadrele deveniseră fluide şi tot din cauza lăncii visul meu nu mai era vis, se transformase în realitate …
Dau drumul la robinet, bag mâna sub jet şi aştept. Apa se înroşeşte, sângele devine incolor. Tăietura rămâne, sângele dispare. Dar nimic nu mă mai miră acum. Mă bandajez pentru orice eventualitate. Mă întorc în cameră pentru analize. Dând impresia că ştiu ce fac, îmi pun cupola în cap, scutul mi-l agăţ de antebraţ, cu stânga iau portavocea, în dreapta ţin lancea. Mă uit în oglinzi. În unele apărea doar scutul, în altele doar lancea. În toate apăream eu. Mulţi eu … Şi în niciuna portavocea.
Ca un adevărat Don Quijote, pornesc la atac. Doar că eu nu mă luptam cu morile de vânt, ci cu oglinzile. Izbesc cu lancea în ele plin de avânt, în sus şi în laterale. Cristalele ţâşnesc nervoase spre mine. Multe se înfig în scut, altele erau respinse de cupolă. Iar eu continuam să sparg oglinzi şi să mă apăr de cristale.
Mă schimbasem radical. Şi îmi plăcea schimbarea. Eram conştient de ea. Obişnuiam să spun că există ceva în interiorul nostru mai presus de noi înşine. Iar eu tocmai descoperisem acel ceva.
Devenisem un luptător pe drumul cunoaşterii. Spiritul meu se transformase, nu mai era înclinat spre compromisuri şi lamentări, nici spre a câştiga sau a pierde. Spiritul meu avea o singură predispoziţie – să lupte – şi fiecare luptă va fi ca o ultimă bătălie a lui pe pământ.
În ultima mea bătălie pe pământ îmi voi lăsa spiritul să zboare liber şi limpede.
Iar pe măsură ce purtam lupta aceasta din ce în ce mai puţin reflectată, observând că voinţa mea devenise impecabilă, am început să râd …
Şi brusc, totul a căpătat sens …
II. Lumi ascunse
Când o poveste se termină, o alta începe. Iar povestea ce începe este întotdeauna mai grozavă, căci ascunde în ea sămânţa poveştilor cărora le urmează – iar ea va deveni stigmatul pentru alte poveşti ce stau să fie scrise.
…
Călăream alături de cei mai de încredere oameni ai lui Decebal. Erau opt luptători încercaţi, trei în faţa şi în spatele marelui conducător, ceilalţi doi flancându-l.
Se ştiau puţine lucruri despre ei, doar că într-o ambuscadă reuşiseră să doboare şaizeci de romani care ajunseseră la regele dac. Şi mai presus decât atât, fiecare dintre cei opt s-a interpus măcar o dată între o săgeată inamică şi Decebal.
Aveau privirea senină şi albastră, un păr bogat şi o barbă deasă, tocmai de aceea vârsta lor era greu de ghicit. Păreau resemnaţi, obosiţi şi inerţi, dar dacă cineva ar fi urmărit locul cu atenţie, ar fi putut vedea cum nici o frunză nu se mişca fără a le cere voie. Îşi struneau caii şi înaintau cu constanţa unui orologiu. În spate, tolbele le erau goale, în mâini, săbiile pline de sânge şi scuturile rupte erau semn că bătălia a fost crâncenă. Arcuri nu mai aveau decât trei dintre ei.
Drumul urca molcom printr-o pădure deasă către cele câteva stele întârziate pe cer. În zare creşteau triunghiurile întrepătrunse ale munţilor.
Decebal era în centrul acestui grup. Iar explicaţia pentru faptul că eu eram chiar lângă el era tocmai o săgeată inamică.
Pierdusem mult sânge, iar ultimele lucruri pe care mi le aminteam destul de limpede înainte să leşin erau o răscruce, un schimb tăios de priviri între Decebal şi luptătorii săi, tropot de copite şi mult colb ridicat în spatele cailor.
După ceva vreme, pe drumul ce urca molcom se mai puteau zări doar doi călăreţi duşi de vânt către crestele munţilor. Iar eu îmi revenisem în simţuri.
– Nu ştiu cine eşti şi de unde vii. Nu ştiu de ce ai făcut asta. Sincer să fiu nici nu contează prea mult acest lucru acum … Vreau doar să-ţi spun că ai dat dovadă de foarte mult curaj în lupta de azi … dar vom vorbi despre asta mai pe îndelete când vom ajunge în sat.
Au fost singurele vorbe pe care le-am auzit tot drumul, venite tocmai din partea marelui Decebal. Mai târziu aveam să aflu că am bâiguit drept răspuns un „- Eu ştiu”.
În sat domnea o linişte fantomatică, dar era oarecum justificată pentru primele ore ale dimineţii. Am fost coborât de pe cal de două femei şi dus în cea mai apropiată casă. Aceleaşi două femei m-au dezbrăcat, m-au spălat, mi-au îngrijit rana şi m-au învelit în nişte blănuri albe. În alte condiţii m-aş fi împotrivit, dar acum nu puteam să-mi ţin nici ochii deschişi. Şi trebuie să recunosc că atingerile femeilor, pe cât de ferme, pe atât de feminine – pe lângă faptul că îmi oblojiseră umărul – mi-au dat un dram de vitalitate. Sau poate era din cauza vinului cu care fusesem doctoricit.
Cert e că după două-trei zile de îngrijiri intense, îmi reveniseră gândurile. După alte două zile am putut privi din nou soarele, un soare de toamnă târzie care prevestea o iarnă rece, dar prietenoasă.
În satul dintre munţi, viaţa îşi urma cursul neîntrerupt. Fiecare ştia ce are de făcut, mai mult decât atât, fiecare era impecabil şi desăvârşit în acţiunea sa. De la mulsul vacilor până la antrenamente, de la rugăciuni până la tăierea lemnelor pentru foc, totul era făcut cu o conştiinţă nemaivăzută. Toţi membrii comunităţii erau pe cât de detaşati, pe atât de implicaţi. Trişti şi voioşi în acelaşi timp. Încrezători şi modeşti, toţi convinşi de faptul că viaţa lor e doar un mic ocol pe care îl fac în marea călătorie.
Aceşti daci nu lăsau niciodată ca ceva să-i afecteze. Cred că nici dacă îl vedeau pe necuratul însuşi, nu ar fi lăsat pe nimeni să-şi dea seama. Aveau o capacitate de control şi de autocontrol incredibilă.
Viaţa lor, poate părea rece şi singuratică, chiar lipsită de sentimente, dar nu era deloc aşa. Era bazată pe afecţiunea şi devotamentul consacrat celor iubiţi. Era bazată
pe credinţă şi pe multă libertate.
Îmi aminteam că foştii mei apropiaţi căutau certitudinea în ochii celorlalţi şi o numeau încredere în sine. Ei bine, dacii căutau perfecţiunea în proprii lor ochi şi îi spuneau simplitate.
Fascinat de lumea din care acum făceam parte, mă plimbam pe marginea unui pârâiaş din apropierea satului. Şi mă întrebam dacă încă mai visez. Oarecum retorică întrebarea … când pe umărul rănit simt o mână hotărâtă care îmi reorientă privirea.
Era Decebal, cel „abil în a întinde curse, … viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi de a scăpa cu bine dintr-o înfrângere”. Sau cel puţin pe acest Decebal îl ştiam eu din cărţile de istorie şi din portretul elogios făcut de Dio Cassius.
– De ce mi-ai salvat viaţa ?, mă întrebă cu o voce împietrită.
– Pentru că uneori, descoperim ceva în interiorul nostru mai presus de noi înşine. Se pare că îi plăcu răspunsul, pentru că începu să râdă cu poftă, deşi nu mi l-aş fi imaginat niciodată pe Decebal în postura asta.
– Presimt că vei mai sta o vreme printre noi, adăugă fiul lui Scorillo, după ce ultimul zâmbet îi dispăru în colţul gurii. Era tot ceea ce vroiam să aud de la el. Dar a fost mult mai mult …
Mi-a fost dat să fiu părtaş la o lecţie de morală, religie, viaţă, fericire, echilibru, iubire şi spirit venită din partea marelui Decebal, statura fiind ultimul lucru care îi confirma atributul de “mare”.
– Îţi mai aminteşti ceva dinaintea sau din timpul luptei ?, mă întrebă el.
Dau îndoielnic din cap, dar aş fi putut foarte bine să spun „ – Nu ”.
Mi-a spus despre bătălia din vara anului trecut de la Tapae. Puternicile şi instruitele legiuni ale lui Traian, în urma unei bătălii crâncene şi îndelungate, reuşesc să-şi apropie victoria. „- Cu costuri însemnate”, murmură. Mi-a spus că pentru el nu contează dacă pierzi sau câştigi, atâta vreme cât lupţi şi dai ce ai mai bun în tine. Şi nu se referea doar la câmpul de luptă. De aceea, iniţiase în toamna târzie a aceluiaşi an un ingenios plan strategic. Împreună cu cei mai de încredere luptători daci şi cu aliaţii sarmaţi şi roxolani, a traversat Dunărea, în Moesia, obligându-l pe Traian să se deplaseze pe noul teatru de luptă. Acţiunea se prăbuşeşte în urma înfrângerilor de la Nicopolis, pe Istru şi Adamclisi, în Dobrogea. În această ultimă bătălie, în care raportul de forţe era de unu la cinci, sărisem de pe cal în faţa regelui dac, când un arcaş roman îşi îndoise arma semănătoare de moarte.
– Cum ai ajuns regele Daciei ? – poate cea mai previzibilă întrebare. Dar răspunsul pe care urma să îl aud de la Decebal m-a înrădăcinat definitiv în acele locuri de poveste.
Acum am înţeles şi ce căutau pe covor cele patru lucruri. Sau mai bine zis, pe cine căutau. După ce am spart toate oglinzile, am intrat într-o altă lume, cea reală. Şi armele definitorii pentru lumea aceasta erau lancea şi scutul. Uneori cupola, foarte rar portavocea. Decebal le avea pe toate patru.
Cu o linişte şi sfiiciune nemaiîntâlnită, Decebal îmi spuse „- Dacii aveau nevoie de un lider … Iar după legendarul Burebista, nu au mai avut aşa ceva … Cineva trebuia să îi motiveze, să le aleagă lucrurile care le formează lumea, să le arate calea.” Urmă o pauză lungă …
„Dar mai întâi a trebuit eu să-mi aleg subiectele şi lucrurile care-mi formează lumea. Şi a trebuit să mi le aleg deliberat, deorece fiecare lucru pe care l-am ales e un scut care mă protejează de faptele forţelor pe care încerc să le folosesc. Dacă am ales să fiu un luptător şi un conducător, înseamnă că voi întâlni forţe inexplicabile şi intransigente pe care însă le voi căuta deliberat. Pentru că şi eu am devenit inexplicabil şi intransigent. De aceea sunt întotdeauna pregătit pentru întâlnire. Iar în acest scop trebuie să am un set de lucruri care-mi oferă o mare linişte, determinare şi plăcere, lucruri pe care să le pot folosi ca scut.
Înainte purtam un monolog interior. De fapt, îmi menţineam lumea cu monologul meu interior. De câte ori terminam de discutat cu mine însumi, lumea era întotdeauna aşa cum ar trebui să fie. Eu o reînnoiam, o umpleam de viaţă, o susţineam cu monologul meu interior.
Nu numai asta, dar îmi alegeam şi drumurile de urmat pe măsură ce discutam cu mine. Altfel, mi-aş fi repetat aceleaşi alegeri iar şi iar, pînă când aş fi murit, pentru că eu continuam acelaşi monolog interior. Acum am devenit conştient de asta şi mă străduiesc să-mi opresc monologul interior. Ştiu că lumea se schimbă imediat ce se termină discuţia cu mine însumi şi trebuie să fiu pregătit pentru şocul acesta emoţional pe care înainte nu-l percepeam. Doar aşa am putut evolua …”
Nu am înţeles mare lucru din ultimele lui propoziţii, dar „lumea se schimbă” şi „doar aşa am putut evolua” mi-au rămas întipărite în minte chiar şi când ultimele lacrimi îmi părăseau trupul.
Fratele meu, care peste cinci luni va deveni tată îmi spunea. „- Prima regulă a spiritualităţii este detaşarea.” Nu avea legătură cu acest dialog, nici nu eram sigur dacă am înţeles ce vroia să spună, dar era singura amintire pe care o mai aveam din lumea viitorului. Mă uit la Decebal şi îl văd cum îşi trece mâna prin barbă, parcă nesigur dacă mai e la locul ei. Aveam în faţa mea un bărbat puternic şi înalt. De cele mai multe ori avea o privire de copil în care te pierdeai, însă, atunci când vroia să se facă înţeles te străfulgera cu o privire oţelită. Avea o frumuseţe mistică, mă uitam la el şi îi vedeam pe Burebista şi pe Deceneu sub un singur chip.
Decebal continuă să mă uimească cu gândirea lui care nu se rezuma deloc doar la războaie, ambuscade, cetăţi şi ştiinţa armelor, ba dimpotrivă.
După o pauză lungă, în cele din urmă adăugă, parcă mai mult pentru el: „Un om detaşat, care ştie că n-are nici o posibilitate de a-şi ţine moartea la distanţă, are doar un singur lucru de opus acesteia: puterea deciziilor sale. El trebuie să fie un maestru al deciziilor lui. Trebuie să înţeleagă perfect că alegerea sa este responsabilitatea sa şi că, o dată ce o face, nu mai este timp pentru regrete sau recriminări. Deciziile îi sunt definitive, pentru simplul fapt că moartea lui nu-i dă timp să se poată agăţa de altceva. Şi astfel, cu conştiinţa morţii sale, cu detaşarea sa şi cu puterea deciziilor sale, îşi aranjează viaţa într-o manieră strategică. Cunoaşterea morţii sale îl ghidează şi îl face să fie detaşat şi cu patimi potolite; puterea deciziilor sale finale îl face să aleagă fără regrete, iar ceea ce alege este întotdeauna cel mai bun lucru din punct de vedere strategic; şi astfel, el realizează tot ce are de făcut, cu savoare şi cu eficienţă … Mai am puţin si ajung aici. Iar când voi ajunge să mă comport aşa, voi putea spune pe drept cuvânt că am obţinut răbdarea. Odată ce am obţinut răbdarea, mă voi afla pe drumul spre voinţă. Voi şti cum să aştept.”
Am aflat în acea discuţie cu Decebal o întreagă filosofie a gândirii, despre viaţă şi moarte, despre râs şi nebunie, despre iubire şi oameni. Şi nimic despre războaie.
III. Puterea unei alegeri
Timpul trecea circular în cetatea Sarmizegetusa, unde am ajuns în vara aceluiaşi an, dar din ce în ce mai grăbit. Spiralele păreau să se micşoreze.
Iscoadele dacilor îl informară pe Decebal că peste Dunăre se construieşte un pod. Şi nu e ca celelalte, pe care dacii reuşeau să le dărâme fără prea mari probleme. La ordinul lui Traian, acest pod era construit de cel mai vestit arhitect al vremii, Apolodor din Damasc. Intenţiile lui Traian erau clare, cucerirea şi subjugarea Daciei.
Peste doi ani legiunile romane trec podul, iniţiind ceea ce se va numi mai târziu Al Doilea Război Dacic. Abandonat de aliaţi, constrâns continuu la defensivă, Decebal, alături de trupele sale de diversiune se retrage în citadela din Munţii Oraştie. Cetăţile care păzeau accesul spre capitală cădeau una câte una: Blidaru, Costeşti, Piatra Roşie, Tilisca. Se anunţa un iminent asediu asupra Sarmizetusei.
O ultimă întâlnire între Decebal şi oamenii lui de încredere, la care am participat şi eu, o ultimă întâlnire la care s-a stabilit planul de luptă pentru apărarea cetăţii.
– Mergeţi să vă odihniţi. Mâine va fi cea mai lungă zi din viaţa noastră.
Plecară aproape toţi. Rămăsesem doar eu, iar alături de cel care vorbise, opt luptători cu privirea senină şi albastră. Decebal se uită la fiecare în parte şi le zâmbi.
– Nu vă rugaţi să fiţi la adăpost de pericole, ci să le înfruntaţi fără teamă.
Nu cereţi alinarea durerii, ci inima care s-o poată învinge.
Nu căutaţi aliaţi pe câmpul de luptă al vieţii, ci doar în propria tărie.
Nu tânjiţi temători după mântuire, ci speraţi cu răbdare să vă câştigaţi libertatea.
Am mers fiecare în camerele noastre, pentru o ultimă noapte. Iar coperta cărţii, din carton gros şi negru mă aştepta în pat. Am ştiut atunci că pot să mă întorc prin vis în lumea “mea” trecută sau pot să rămân în lumea mea şi să îi ajut pe daci în acea ultimă luptă. Dar eu eram deja dac. Iar alegerea a fost uşoară.
În zori, bătălia devenise apoteotică. Cetatea rezista incredibil, deşi romanii parcă se năşteau în locul celor morţi. Cei opt au rămas să apere cetatea până la ultimul. A fost ultima legendă a lor.
Iar eu cu Decebal am părăsit cetatea, încercând o rezistenţă în interiorul ţării. Cavaleria romană era pe urmele noastre. O ploaie de săgeţi ne opri înaintarea. Pe platoul străjuit de copaci, soldaţii romani strângeau cercul în jurul nostru cu o disciplină plictisitoare. Erau cu arcurile întinse, acele arme subversive şi lipsite de curaj. Dar Decebal a fost mai rapid decât arcaşii. A apucat chiar să se întoarcă spre mine şi să schiţeze un zâmbet eliberator şi complice.
„- Pentru un luptător, viaţa este un exerciţiu de strategie”, au fost ultimele lui cuvinte. Şi deveni una cu pământul.
L-am privit cum îşi ia viaţa şi l-am înţeles, deşi nu aş fi putut explica. Am simţit o a doua săgeată cum mă străpunge. Era şi ultima. Am început să plâng şi nu ştiam de ce. Am înţeles că nimic nu are sens în lumea asta fără iubire şi fără moarte. Îmi aduceam aminte de un Apostol care şi-a pus ştreangul de unul singur în jurul gâtului, pentru că şi-a renegat apartenenţa la o existenţă dinainte stabilită. Îmi aduceam aminte că am iubit cândva o fată care îmi alina durerea. Şi plângeam. Gândurile mi se învălmăşeau în minte, căutând fiecare să mai iasă o dată la lumină. Dar lacrimile mele le diluară, le înecară. Nu mai ştiam nimic.
Doar un amănunt: aş repeta experienţa asta ori de câte ori mi s-ar oferi ocazia.
IV. În loc de concluzii
Fiecare poveste are un început. Dar totdeauna e nevoie ca o poveste să se termine pentru ca o alta să înceapă.
… Aceasta a fost povestea unui dac, care timp de aproape două mii de ani şi-a căutat locul … şi motivele pentru care timp de aproape două mii de ani fugise …