Plănuiesc să scriu în viitorul relativ apropiat un articol serios și complex despre biserică, credincioși și slujitorii acesteia. Intuiția îmi spune că nu va fi deloc unul măgulitor la adresa purtătorilor de prelată, așa că voi începe cu un antrenament expozițional ceva mai domol.
Vorbeam acum vreo 20 de ani cu un băiețel din satul copilăriei mele. Băiețelul era fiul preotului satului, iar preotul satului se numea Bran. Dacă aș fi spus că se numea Stan, realitatea ajungea să fie mai puternică decât ficțiunea.
L-am întrebat pe băiețel ce vrea să se facă atunci când va fi mare, deși eram și eu destul de mic. El, fără să se gândească mai mult de 5 secunde, îmi spuse că vrea să ajungă preot, la fel ca tatăl său.
Urmă din partea mea cea mai frecventă, dar și cea mai irelevantă întrebare pe care o putem adresa cuiva: ”- De ce?”
De data asta, copilașul s-a gândit vreo 8 secunde, dar chiar și așa, răspunsul lui a venit lin și senin:
– Oricum trebuie să mă duc la biserică în fiecare zi de sărbătoare, iar dacă tot ajung la slujbă mi-ar plăcea mult mai mult să fiu nenea ăla care cântă și vorbește stând în picioare decât să fiu în locul celor mulți care trebuie să stea în genunchi, să asculte și să tacă.
Nu l-am putut contrazice atunci, nu îl pot contrazice nici acum.
