De bună seamă că azi-noapte am băut cam mult. Prevăzător cum nu mă știți, am mers pe jos la locul destrăbălăciunii pentru a nu trebui să conduc înapoi; ceea ce ridică încă o întrebare: cum m-am întors acasă?
Îmi aduc aminte destul de clar o sticlă de cognac și destul de vag că am intrat în casa scării doar după ce am apăsat pe toate butoanele interfonului. Probabil așa se explică de ce vecinii mei erau toți înghesuiți și nervoși în liftul care tocmai ajunsese la parter. Nu i-am lăsat să iasă, repezindu-mă înăuntru cu mâinile întinse și închizând ușile după mine.
Mai mult ca sigur că în acel moment toți și-au dat seama cât de beat și prost eram. Cravata era înfulărată de 2 ori în jurul gâtului iar ochii îmi erau mai mult încețoșați decât albaștri. Jumătate s-au și amețit după prima mea răsuflare, iar cealaltă jumătate m-au ajutat să mă țin pe picioare.
Începând să îmi dau seama ce se întâmplă cu mine și nevenindu-mi în minte nici o altă idee, le-am spus doar atât: ”Bănuiesc că vă întrebați de ce am convocat această ședință de scară la o oră așa de matinală.”
M-am trezit 6 ore mai târziu pe preșul din fața ușii cu niște bizare urme de șlapi pe sacou.
Tot atunci mi-am dat seama că eu nici măcar nu am lift la scară.
