Pentru prima dată după 5 ani m-am apucat să citesc o carte de beletristică. Lucrarea se numește ”Pescărușul care disprețuia oamenii” și a fost scrisă de mine la exact 5 ani după ce am finalizat –cap d-opera de arhitectură– ”Un sfert de veac de singurătate”.
Cartea începe astfel: ”Dorința oamenilor de a zbura cu orice preț îl făcea pe singurul pescăruș din regat să nu atingă niciodată pământul. Astfel, el se hrănea doar cu fluturii galbeni de o zi, căpătând culoarea și renumele de Pescăruș de chihlimbar.”
Continuă astfel: ”Răsucirea arcuită și împingerea rapidă a săculeților ai căror conținut sportivul zburător nu îl va afla niciodată avea drept consecință apariția forței centrifuge, care amplifica săritura. Astfel, cel supranumit Atletul de Chihlimbar reușea să plutească de fiecare dată pe deasupra întregii gropi de nisip, iar aterizarea era mereu în vârful Acropolelor.”
Se termină astfel: ”Săculeții aveau în ei 2 aripi legate de condensatoare electrostatice, alcătuite din mai multe straturi de mătase și chihlimbar. Atingerea straturilor producea Energia de Chihlimbar. Mult mai târziu, chihlimbarul avea să se transforme în electron (ήλεκτρον) și din materie să ajungă energie pură.”
Mai presus de cei care citesc sunt cei care scriu, spun shaolinii după ce prind în dinți niște shuriken-uri ninja.
Unii se târăsc având iluzia zborului cuceritor.