“Să stau în hanul din spatele norilor ?
Să încerc să nu mai fiu ce-am fost ?
Să încerc să fiu ce nu voi mai fi ?
Să-mi stimulez negativ sinapsele ?
Să sap într-o groapă care mă sugrumă
pe masură ce îi consum substanţa ?
Să-mi termin ideea înainte de-a o începe ?
Să strabat cele două sensuri ale direcţiei
încercând să infirm paradoxul lui Zenon ?
Şi să-mi dau seama că m-am înşelat ca şi el ?
Dar toate astea puţin prea târziu.
Le-aş face oare ? Poate …
Unde ? Poate … pe altă lume, şi doar în altă viaţă
Când ? Poate … când nu iubeşti, şi doar atunci.
Nerv, pustiu, confuzie, … , vorbesc cu umbra mea ?
Nu … a murit si ea.
Eu ? Nu aş obiecta prea mult dacă ar veni ea să-mi închidă ochii …
dacă nu aş iubi.
…
După ceva timp o conving că nu merit o altă viaţă – moartea – … pentru că iubesc.
M-am mirat că a acceptat, dar ea ştia ceea ce eu nu ştiam. Ce ştia ?
Ştia că o dragoste nu e de-ajuns pentru amândoi.
Ştia că nu mă merita. Cine ?
O anonimă pentru mulţi, nu şi pentru mine
Un diavol pentru mulţi, pentru mine un înger
Un deşert pentru mulţi, pentru mine o oază
Un regret pentru mulţi, pentru mine o speranţă.
Eu nu-i cunosc pe cei mulţi, dar o cunosc pe ea
Şi mi-e de ajuns ? Nu … vreau ca şi ea să mă cunoască pe mine …
În clipa aceea s-a destăinuit … lui şi oamenilor
Şi-a intrigat, şi-a speriat, şi-a înviat pe mulţi (…)
(Despre poezie // nefinisată va rămâne, neterminată nu // aşa voi crede eu).
Dar nimic nu se termină niciodată – câte sensuri pot avea aceste cuvinte !@!)
Şi a mai spus ceva: (scopul) întregul e grandios, (mijloacele) detaliile sunt … pula.
După asta, şi-a dat seama că, deşi suna cât de cât inteligibil şi adresabil maselor remarca,
nu era nici pe departe adevarată şi probabil că nu era nici cea mai inspirată formulă.
Dar a lăsat-o aşa …
Aceste cuvinte care mie îmi par vlăguite şi lipsite de tonus, vor impresiona şi vor motiva
cu siguranţă mulţi oameni.
Şi mai e o problemă, de altfel poate chiar cea mai mare problemă a mea:
Vrând-nevrând, mă contrazic; sunt conştient de asta şi totuşi nu pot face nimic.
Există însă o explicaţie simplă: adevărul este atât de relativ sau nu mai este deloc
încât trebuie să fiu extrem de labil în idei sau să nu mai fiu deloc.
Sunt mai mult ca sigur că mă voi contrazice în curând şi în legătură cu această aserţiune.
Curăţ de coajă şi desfac o mandarină, scuip sâmburii şi simt că beţia lucrurilor e felurită.
Am mai auzit chestia asta cândva, undeva.
Iar eu sunt de-acum SupEReGo.”
Prima parte a unei trilogii – pe care am scris-o în toamna anului 2001. Nu am făcut nici o modificare asupra textului, cu excepţia diacriticelor.
Încercam să adopt un nou stil beletristic, proezia. Plus versul alb sau liber sau ce-o fi chestia asta. La care am renunţat, înainte şi după această experienţă.
“Acelaşi han, dar locul mi-e străin …
Aceiaşi nori, dar cerul e senin
Aceeaşi trestie se-ndoaie în faţa firelor de vânt
Acelaşi străin straniu am rămas pe-acest pământ
…
De ce te-opreşti din inerţie ?
Primul fiind
De ce nu-ncerci să plângi ?
Lacrimi curgând
Stupide întrebări, sau nu, sau … poate …
Destul, m-am săturat de-atâta castitate
Nu-njunghi-aceste gânduri doar ca să înţeleagă cineva … în afara mea
Nu mă trezesc din vis doar ca să zic c-a fost aievea … reveria
Nu mai contează dacă da sau nu trăiesc
Contează doar că vreau să-ţi spun că te iubesc.”
A doua parte, pe care o intitulez super patetică, dar pe care mi-o asum. :)) Zâmbesc cu gura până la nas de ceea ce puteam să scriu într-o seară ploioasă de primăvară a anului 2002. Când încă mai aveam prostul obicei să mă îndrăgostesc. Şi mai aveam un obicei prost. Să fiu afectat. 😀
“Un han distins / de naţie străină
Să scriu în el / mi-aproape îndemână.
Îmi rog privirea / să se aşeze în cerneală
Să nu ţintesc cuvinte / din greşeală.
Îmi rog cuvântul / să vorbească în surdină
Pentru a nu-i găsi nici lui / pricină.
Îmi frâng în două / chiar şi inima
Mi s-a părut că simt ceva / în ea.
Doar conştiinţa îmi voliţionează paşii, / doar ea e trează
Când ochiul şi cuvântul tac, / când inima de-abia cutează.
DRAGOSTEA E ILEGALĂ / ÎN INIMA MEA
ÎNTR-UN REGAT AL CONŞTIINŢEI / NICI NU S-AR PUTEA ALTCUMVA.”
Ultima parte a trilogiei, scrisă pe la finele lui 2005. Începeam să- mi revin. 🙂 Iremediabil şi ireversibil.
Aceasta a fost ultima poezie pe care am scris-o.
E timpul să-mi recunosc naivităţile trecutului, să zâmbesc şi să-mi amintesc toate rătăcirile şi regăsirile. Cât despre viitor, aud şoapte.
“Este un timp minunat pentru reconcilieri şi îmbinări temporale.”, spuse Sergiu Motreanu, repetând şoaptele Sfântului Nicolae.
Astăzi sunt sfânt.