Prima dată când m-am apucat serios de citit ”Pendulul lui Foucault” al lui Umberto Eco a fost acum 10 ani. Avusesem experiențe suprarealist-magice cu ”Un veac de singurătate” al lui Marquz și descoperisem natura duală a umanității cu ”Lupul de stepă” al lui Hesse, dar parcă nu era de ajuns.
Pe la ora 14 terminasem de izolat cu lână minerală acoperișul unui depozit din Holbaek și mă pregăteam să merg spre plajă pentru porția zilnică de înot în Marea Baltică. Michael, bodyguard-ul din Groenlanda care era șeful echipei, îmi spusese să fac un ocol până în fața bibliotecii, să mă întâlnesc cu cineva și să îi dau niște documente.
20 de minute mai târziu aveam să aflu că cineva-ul era o tipă superbă pe la vreo 25 de ani, blondă, înaltă, isteață, simpatică, zveltă care urma să supervizeze lucrările din funcția de inspector și de care m-am îndrăgostit instantaneu. I-am zis superbei daneze în timp ce îi întindeam documentele că eu sunt second-in-command și că Michael nu a putut ajunge, iar de mâine urma să ne vedem pe șantier.
Ea mi-a mulțumit, mi-a zâmbit galeș și s-a îndreptat spre bibliotecă, spunându-mi că trebuie să returneze o carte. Avea în mână ”Pendulul”.
Eu am zâmbit tâmp, am aprobat din cap și am plecat să înot, rugându-mă ca apa să fie cel puțin la fel de rece ca și ieri.
Acum 10 ani aveam 2 obiceiuri proaste: să citesc și să mă îndrăgostesc. De al 2-lea avem să scăp definitiv un an mai târziu. Cu primul obicei încă mă mai lupt.
