Pentru senilii sereni ce au uitat de criza din 2008 care nu ne-a afectat absolut deloc, cărora nu le pasă ce se întâmplă în Republica Moldova și a căror filosofie supremă este generalizarea simplistă, istoria românilor este la fel de simplistă și sună cam așa: noi am fost pe aceste pământuri dintotdeauna, noi am fost mereu pașnici, noi ne-am avut mereu ca frații, noi nu am atacat niciodată pe nimeni și noi nu am ocupat niciodată teritorii străine.
Evident, dovezi de tihnă și cumpătare pașnic-macabră avem de pe vremea lui Vlad Țepeș, dar nici Ion Vodă cel Viteaz nu era mai prejos. Zapiști de giudețe sfinte apar și pe vremea celui mai iubit și votat dintre români, Ștefan Mușat.
De la Alexandru cel Bun până la Dimitrie Cantemir și de la Radu cel Frumos până la Constantin Brâncoveanu, moldovenii și muntenii s-au sfârtecat între ei în nu mai puțin de 58 de bătălii, dar s-au avut mereu ca frații. Cu frații transilvăneni se tachinau ceva mai rar, că ăștia preferau meșteșugurile și comerțul în locul morții în chinuri.
Ocazional, același Ștefan, de data asta cel Mare și Tare, dar și al 85-lea fiu al său, Petru Rareș, se mai rătăceau prin Pocuția, după ce le-o trăgeau polonezilor și polonezelor. Din motive care îmi scapă acum, România nu a cerut Antantei această regiune la finalul Primul Război Mondial… și bine a făcut.
Pe vremea lui Carol I, după Al 2-lea Război Balcanic, când vecinii noștri sud-dunăreni au cutezat să cârâie la urmașii dacilor, ne-am rătăcit și prin Bulgaria. După excursia asta ne-am ales cu Cadrilaterul, fără să pierdem nici măcar un om în luptă.
Doar 6 ani mai târziu intram în capitala vecinilor noștri de la vest, ungurienii, fără intenții războinice. De fapt, eram atât de pașnici, că dacă nu ne temperau puțin franglezii, ajungeam la Viena, să ne răzbunăm și pe Habsburgi.
Pe ruși ne-am răzbunat între 22 iunie 1941, când Antonescu a rostit celebrul îndemn: ”Ostași, vă ordon treceți Prutul!” și 22 august 1944, când ne chinuiam să trecem tot Prutul, doar că acum băteam în retragere. În 23 august ne-am vopsit în roșu și am întors armele la fel de pașnic.
Evident, toate aceste teritorii, de la Tisa la Bug, și din Pocuția până în Balcani aparțineau strămoșilor noștri daci și intrau în componența regatului lui Burebista, deci nu am făcut decât să ne apărăm râul și ramul.
…
Ideea ceva mai complexă, pe care o voi dezvolta și argumenta în articole viitoare este că, printre astre și dezastre, printre imperii mari și oameni mici, am reușit cumva, cumva, să cădem mereu în picioare. Poate că am fost percepuți de cele mai multe ori ca fiind nesiguri, ipocriți, milogi, lași, meschini, lipsiți de cuvânt, de demnitate, de principii, dar la scara istoriei nu asta contează. Bizantinii au fost plini de morgă, onoare și idealuri înălțătoare, dar acum nu mai sunt deloc.
Încet, încet și pas cu pas am reușit să ne unim, dacă nu în aceleași idealuri, măcar în aceleași granițe. Suntem aici, moldoveni, munteni și ardeleni… și mergem mai departe. Ideal ar fi să o facem împreună.
