Declararea Independenței României

Discursul Ministrului Trebilor din Afară, domnul Mihail Kogălniceanu, din cadrul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaților – 9 mai 1877

”Domnilor deputați, în afară de pozițiunea mea de ministru, ca român am aplaudat la limbajul românesc, energic, patriotic, al onor. domn Fleva. Aceasta odată zis, trebuie să mă întreb pe mine dacă mie, ministrul Trebilor din Afară și prin a cărui slabă voce România astăzi vorbește în străinătate, îmi este permis să-l urmez pe domnia-sa și să consult mai mult inima decât rațiunea rece.

Onor. domn Fleva a zis un cuvânt pe care mi-l voi apropia. Domnia-sa, vorbind despre spionii care cutreieră țărmii noștri dunăreni, față în față și chiar în mijlocul armatei noastre, a zis că un cuvânt, o literă poate să compromită soarta armatei române. Voi zice și eu la rândul meu: un cuvânt, o literă zisă sau scrisă în mod imprudent de acela care are onoare a dirige interesele țării față cu străinătatea poate să compromită mai mult decât soarta oștirii României, poate să compromită soarta națiunii române.

Vă voi ruga, dară, să binevoiți a ține seamă de această rezervă care sunt dator să o pun sentimentelor mele și să binevoiți a nu aștepta de la mine, nu voi zice entuziasm, dară nici chiar căldură și nici fraze altele decât acelea care se reclamă de gingășia chestiunei. Ceea ce am zis, împrumutând o frază a unui mare diplomat străin, când am răspuns la interpelarea domnului Stolojan, aceea zis și astăzi: că la Gurile Dunării nu sunt numai interese locale; sunt interese europene, e centrul de gravitate al Europei. Aci e norocirea României, dară aci este sau mai bine zis ar putea să fie și nenorocirea României.

Domnilor, când s-a votat convențiunea cu Rusia, precum și cu ocaziunea interpelării domnului Stolojan, am vorbit nu numai ca ministru, dară poate că am vorbit și ca român. Astăzi însă sunt dator să vorbesc numai ca ministru, și negreșit ca ministru al României.

Domnilor, și Camera și Senatul, la interpelările domnilor Stolojan și Fălcoianu, au recunoscut că suntem în stare de război, au recunoscut că suntem dezlegați de legăturile noastre cu Înalta Poartă și că acele legături sun rupte mai întâi de către Înalta Poartă. Aceste 2 voturi au hotărât situațiunea și nu mai aveau nevoie de un comentariu mai mare. În stare de război, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare. (Aplauze). Avem domn de sine stătător. (Aplauze). Însă, domnilor, aci se oprește travaliul nostru? Aci se oprește misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, și mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace? Mai întâi de toate, domnilor, să ne facem întrebare: ce am fost înainte de declararea războiului? Fost-am noi dependenți către Turcia? Fost-am noi provincia turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru, însă, era ceva: erau niște legături sui generis; niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături care erau tari când românii erau slabi. (Aplauze generale).

Încercările Turciei, pretențiunile Turciei în contra noastră, dacă în adevăr nu sporeau, cel puțin se repetau necontenit; și mai mult în scris, căci în fapt nu se puteau face, pentru că Turcia slăbea din ce în ce mai mult, și numai când slăbea socotea de cuviință a-și arăta puterea către noi, pe care ne credea slabi, în acest mod rezistența Turciei ni s-a manifestat mai cu seamă în acești din urmă 20 de ani, nevoind să intre în înțelegere cu noi spre a preface acele legături sui generis, care nu mai sunt ale secolului actual și care, dacă nu mai erau de folos pentru noi, nu mai erau de folos nici pentru Turcia. Rezultatul a dovedit aceasta. (Aplauze).

Domnilor, eu nu voi să fac procesul Turciei; aceasta este treaba oamenilor de stat, și care sunt în guvern, și care au fost, și care astăzi iau parte în Parlamentul otoman. Ei sunt datori să vază că au greșit când au răspuns pururi și într-un mod sistematic cu non possumus la toate cererile noastre. Aceasta este ceea ce ne-a adus pe noi în trista necesitate de a îndrepta armele noastre în contra armelor turcești îndreptate asupra noastră; aceasta ne-a adus în trista necesitate ca, precum pe noi ne pâra Poarta și ne învinovățea că am trădat interesele imperiului, că am rupt buna-credință, să declarăm și noi la rândul nostru că, fiindcă tunul raționează și pune în aplicațiune amenințările cuprinse în nota din 2 mai a lui Savfet Pașa, asemenea și noi am făcut recurs la tun, și tunul nostru răspunde tunului otoman. (Aplauze). Ne întrebați acum ce suntem? Suntem în stare de război cu turcii; legăturile noastre cu Înalta Poartă sunt rupte și când va fi ca pacea să se facă nu crez că un singur român va mai consimți ca România să reintre în pozițiunea ei de mai nainte, rău definită, hibridă și jignitoare atât intereselor României, cât și intereselor Turciei. (Aplauze).

Așadară, domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața reprezentațiunei naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă. (Aplauze îndelung repetate). Însă, domnilor, acum încep greutățile, fiindcă noua noastră condițiune cu definirea independenței noastre într-un mod mai determinat și mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa. Aci este chestiunea, aci se reclamă patriotismul, aci se reclamă prudența, aci se reclamă sânge rece. Eu, cât pentru mine, nu m-am îngrijit deloc de notele lui Savfet Pașa (aplauze), dară foarte mult m-am îngrijit de acele cuvinte, zise la tribuna Parlamentului din Londra, că România face parte integrantă din Imperiul Otoman și că armata otomană poate trece Dunărea. Aceste cuvinte m-au îngrijit. Dară ce să facem! Să stăm morți? Nu, domnilor, căci morților nimeni nu le poate ajuta; nimeni nu comptează cu morții. (Aplauze prelungite). Noi trebuie să dovedim că suntem națiune vie, trebuie să dovedim că avem conștiința misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem și noi sacrificii pentru ca să păstrăm această țară și drepturile ei pentru copiii noștri, și această misiune în momentele de față este încredințată fraților și fiilor noștri, care mor la hotare. (Aplauze prelungite).

Dară, odată aceasta făcută, trebuie nu numai guvernul, dară și Camera și Senatul, și națiunea să pledeze naintea Europei, naintea marelui areopag, acel areopag naintea căruia însăși Rusia se adresează și-și pledează cauza sa; să ne adresăm și să pledăm cu fermitate și cu înțelepciune buna noastră credință și buna cauză a independenței noastre (Aplauze). Trebuie să dovedim că, dacă noi voim să fim mai independenți decât am fost până acum, aceasta este pentru că nu mai voim să depindem de certele altora, nu mai voim să depindem de greșelile pe care le face Poarte, fiindcă, fără a acuza, sunt dator să constat că acest război a provenit din cauză că Turcia nu a vrut să țină seamă de o hotărâre unanimă a Europei, care a constatat că Poarta nu a dat creștinilor acele îmbunătățiri pe care le-a promis prin Tratatul de la Paris, nu le-a făcut măcar o condițiune de om. Ei bine, pentru că Poarta a făcut asemenea greșeală, trebuie oare să plătim noi? Pentru că, domnilor, dacă războiul încă nu a venit, au venit însă greutățile lui, greutățile armatelor mari venite pe pământul nostru, și aceasta din greșeala Turciei. Iată dară pentru ce voim să fim independenți, ca să nu mai atârnăm de capriciul sau de greșelile cutărui sau cutărui vizir din Constantinopole. Trebuie să dovedim că reclamăm independența pentru că și noi ca națiune avem dreptul să trăim cu viața noastră. Când toată Europa predică sentimentele de justiție, este cu drept ca aceste sentimente să se răspândească și asupra noastră și să ne lase să trăim cu viața noastră proprie, răspunzând numai pentru greșelile noastre și primind chiar pedepse pentru greșelile noastre, iar nu pentru ale altora. Trebuie să arătăm Europei că nu voim ca noi care, timp de 20 de ani, am lucrat și am dat un având de progres și de civilizațiune acestei națiuni, nu voim să vedem aceste travaliu al nostru ca să fie depus în cumpănă afară din hotarele noastre.

Așadară, trebuie să dovedim că, dacă voim să fim națiune liberă și independentă, nu este pentru ca să neliniștim pe vecinii noștri, nu este pentru ca să fim un popor de îngrijiri pentru dânșii; din contra, și încă mai mult decât până acum, să arătăm că suntem o națiune hotărâtă să ne ocupăm de noi, să ne ocupăm de națiunea noastră, să ne ocupăm de dezvoltarea ei, de dezvoltarea bunei stări morale și materiale, iar nicidecum ca să îngrijim, ca să neliniștim pe cineva. Noi voim să fim bine cu toate puterile, și cu Rusia, și cu Austria, cum am făcut cu Rusia etc., iar nu să rămânem în acele legături ca până astăzi, care nu mai au rațiunea de a fi.

Mă rezum, domnilor; voim să fim independenți, pentru că voim să trăim viața noastră proprie, pentru că nu voim să mai pătimim pentru greșelile altora, pentru că voim ca la Gurile Dunării de Jos să fim un bulevard contra războiului. (Aplauze).

Vor fi greutăți foarte mari, pentru că din nenorocire interesele europene de multe ori se încrucișează, dară cu prudență, cu patriotism, urmând o politică energică, dară pururi ținând seamă de greutăți, precum am făcut de 20 de ani, cum am făcut totdeauna de când eram 2 mici provincii și astfel am ajuns să fim ceea ce suntem astăzi; dacă, zic, vom pune o asemenea energie și dacă energia noastră va fi nedezlipită de înțelepciune, eu cred că vom ajunge ca, atunci când pacea se va face, România să fie și ea națiune de sine stătătoare și să nu i se mai zică de nicăieri că face parte din Imperiul otoman.

O mai declar încă o dată, nu crez eu că dreptatea Europei, că chiar interesul Europei ar voi să ne mai întoarcem în condițiunile de mai înainte, jignitoare și nouă și chiar păcii Europei întregi.

Domnilor, crez că este de prisos să răspund mai pe larg la întrebarea ce mi se face prin această interpelare, dacă am notificat puterilor ruperea relațiunilor noastre cu Înalta Poartă; căci circulara guvernului este în mâna tuturor puterilor și nici un guvern nu și-a făcut iluziuni despre dânsa. Au putut să se găsească ziare care au făcut aprecierile lor după cum au crezut ele, dară circulara aceea este categorică și constată că legăturile noastre cu Înalta Poartă sunt rupte, că suntem în stare de război și că starea noastră de război este făcută de însăși Turcia, nu numai pe teritoriul nostru, dară și în apele noastre.

Încât se atinge de ceea ce avem să facem, noi ne vom face datoria. Vocea țării și datoria acelora care sunt pe aceste bănci vor face și mai mult, și ceea ce vor face ei va face Dumnezeu, va face puterea care niciodată nu ne-a lipsit. Atâta numai, că trebuie să ținem seamă totdeauna că noi suntem stat mic, dară european, și nu ne este permis să facem nimic în contra marilor interese europene și mai cu osebire în contra sentimentelor de dreptate și în contra bunei-voințe ce Europa ne-a arătat de 20 de ani, și care crez că nu ne va lipsi și de acum înainte.

Încă o dată vă declar, domnilor, în numele guvernului, că noi ne privim ca în război cu Poarta, că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putință ca starea noastră de stat independent și de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace, pe care și guvern și dumneavoastră și țara întreagă o dorește să o vază cu o oră mai înainte. (Aplauze prelungite).

Domnilor, la moțiunea făcută de onor. domn Fleva n-am ce zice decât 2 cuvinte: domni-sa a binevoit, în dezvoltarea interpelațiunii sale, a zice că pe această bancă ministerială sunt din acei bărbați care au lucrat la aducerea stării actuale a lucrurilor, la renașterea României. Așa este, se află pe această bancă din acei bărbați care din tinerețe au lucrat pentru ca să ajungem unde am ajuns; dară se află pe această bancă și juni, care vor duce mai departe ceea ce bătrânii au început.

Un singur cuvânt am să vă mai zic astăzi: ne vedeți pe noi reci, fără entuziasm, raționând cu sânge rece. Ei bine, în ziua când Europa va recunoaște aceea la care toți trebuie să lucrăm, va recunoaște hotărârea noastră și ne va pune sub scutul unui viitor tratat de pace european -, în ziua aceea, pe această bancă nu veți mai găsi bătrâni; ne veți găsi pe toți tineri și plini de entuziasm. (Aplauze prelungite).”

Mihail Kogălniceanu, Opere, IV, Oratorie, II, 1864-1878, partea a IV-a, 1874-1878, text stabilit, studiu introductiv, note și comentarii de Georgeta Penelea, București, Editura Academiei, 1978, p. 478-481

Sharing and not caring.

Facebooktwittergoogle_plus

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.