Cronicile ne povestesc că de-a lungul timpului ziua de 5 ianuarie a fost una extrem de geroasă. Vom vedea în cele ce urmează cum i-a afectat acest lucru pe vajnicii locuitori care s-au dat huța-huța în leagănul civilizației primordiale, apărați de munți bogați (în resurse minerale și animale) ce coborau în trepte dulci-acrișoare-demiseci spre dealurile cu livezi sau vii pofticioase și coborau chiar mai mult în lipsă de trepte către câmpiile cu cernoziomuri mănoase.

Toate aceste armonioase forme de relief fură bine asezonate cu codrul care n-a devenit frate cu românul decât mult mai târziu, prin iarna lui 1862, când s-a și născut (de jure) România. Până atunci codrii noștri au fost singuri la părinți și se întindeau haotic de la jnepenii și ienuperii din Făgăraș și Rodna până la grindurile Letea și Caraorman din Delta Dunării.

Prin acești codrii înghețați, puțin mai sus de locul unde Siretul cotește la stânga, în 5 ianuarie 1475 s-au rătăcit armatele cuceritorului Constantinopolului. Urmărind cu atenție prognoza meteo, sultanul Mahomed al II-lea a refuzat să facă deplasarea cu echipa turcă, trimițându-l pe nefericitul secund Suleiman, care și-a luat-o pe cocoașă așa de rău încât și cronicile turcești amintesc această umilință. Moldovenii erau de 3 ori mai puțini, dar cu toate astea au câștigat categoric. Istoricii spun că de vină au fost cele 20 de tunuri, eu spun că de vină a fost gerul cumplit care i-a secerat fără milă pe invadatori.

Tot într-o zi de 5 ianuarie, 24 de ani mai târziu, gerul de-a dreptul paralizant i-a făcut pe solii turci să se oprească înainte de Dunăre și astfel Ștefan cel Mare nu a mai plătit tribut Porții în ultimii 5 ani de domnie. Le-a dat în schimb sabia sa și o mică parte din tezaur. Surse anonime din iatac îl citează pe Ștefan cel Sfânt: ”Mai bine la turci decât la ruși.”

Luat de valul celor 2 ape dulci, era să uit că tot în 5 ianuarie, dar cu un secol mai devreme, Mircea cel nu așa Bătrân cum credem noi, la adăpostul frigului glaciar de lângă Târgoviște a forțat o pace extrem de avantajoasă cu Baiazid Yildirim prin care Principatul Valahiei avea dreptul să declare război Principatelor Moldovei și Transilvaniei fără acordul Imperiului Otoman. (?!)

O vreme vremea s-a mai încălzit, dar gerul oțelit a revenit în forță în 5 ianuarie 1859 (conform calendarului iulian) și a obligat toate marile forțe ale continentului să stea în casele lor cu soba dată la maxim și să admire prevederile ambigue din Tratatul de la Paris care au rămas doar niște urme de cerneală pe un sul folosit în scop utilitar de Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Moldovei. Urmează 24 ianuarie și Mica Unire, dar despre asta într-un episod viitor.

Revenind la episodul din anul curent de unde avem și singurele izvoare vizuale în mișcare, istoricii din viitor încă se mai contrează. Unii spun că un brav cetățean a înfruntat gerul kelvinian din fața blocului în numele unei tradiții bimilenare începute de Diurpaneus. Sau era Scorilo? Mă rog…

Alții consideră că e sub demnitatea lor să trateze o asemenea demonstrație de gogomănie în care un tip aparent serios refuză de multe ori să se ia în serios.

Totuși, majoritatea cercetătorilor se mulțumesc doar să constate și să consemneze mesajul transmis de dârzul urmaș dac, dar fără să îl înțeleagă cum se cuvine. Înclin să le dau dreptate celor din urmă, pentru că nici eu nu prea îl înțeleg.

P.S. Dacă vi se pare că au fost tăiate 2-3 cadre la montaj, dați vina pe Cipri. Pentru calitatea imaginii și profesionalismul filmării, tot Cipri e de vină.

Să aveți un an în care să vă dârdâie creierul de idei bune.

Sharing and not caring.

Facebooktwittergoogle_plus

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>