22 noiembrie

 

1928 – Are loc premiera piesei Boléro la Opera din Paris.

Compusă și pusă în scenă de Maurice Ravel ca un balet, piesa a devenit în timp o interpretare pur orchestrală. Devine, spre uimirea autorului, cea mai faimoasă compoziție a sa și … una dintre piesele mele favorite.

O percep ca fiind extrem de simplă ca ritm, și, deși nu sunt deloc expert în muzică, trecerea de la pianissimo la fortissimo, într-un crescendo continuu – în timp ce ritmul de fundal rămâne la același pitch – mi se pare foarte naturală și revelatoare din multe puncte de vedere.

De fapt, ăsta e un lucru superb:

să fii incredibil de simplu și să exprimi incredibil de mult.

 

Imaginați-vă aceste versuri care aparțin Lhasei De Sela.

La route chante, Quand je m’en vais.

 Je fais trois pas, La route se tait.

La route est noire, À perte de vue.

 Je fais trois pas, La route n’est plus.

 

Drumul cântă, Când eu mă duc.

Eu fac 3 pași, Drumul e mut.

Drumul e negru, Până în zare.

Eu fac 3 pași, Drumul dispare.

(ca să existe și rimă, așa cum îmi place mie)

Fără cuvinte.

Se povestește că, în timpul haosului creat în urma premierei, o femeie din sală continua să țipe că Ravel este nebun. Când Ravel a auzit spusele femeii, a zâmbit și le-a spus celor din jurul său că acea femeie este singura care a înțeles cu adevărat piesa.

Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes:

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.